Traducere // Translate

Ostrov (Insula)

“Mi se pare că scopul artei este de a pregăti spiritul uman să perceapă binele.”
Andrei Tarkovski
Poate cel mai frumos fim ortodox, un film despre care nu stii sa spui vorbe prea multe, doar ca la acordul de final iti dai seama ca ai de mult ochii in lacrimi: nu de durere ci fara nici un dubiu, lacrimi de emotie. Paul Lughin regizorul filmului ne duce pe noi, spectatorii stresaţi şi fugăriţi de deadline-uri, într-un spaţiu din afara vremurilor noastre, în care timpul îşi recuperează dreptul de a curge în tăcere, între pământ şi cer, marcând şi schimbând viaţa oamenilor, îngăduindu-le răgazul de a-şi găsi rostul şi iertarea.
La randul sau, Tarkovski cu al carui Rubliov facem mereu apropiere in timpul vizionarii ne aminteste ca “Arta este capacitatea de a crea, este reflectarea în oglindă a gestului Creatorului. Noi, artiştii, nu facem decât să repetăm, să imităm acest gest. Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu. Sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va căpăta întregul sens: acela, esenţial de a servi.”



Si daca filmul acesta ne aduce mai aproape de Dumnezeu este pentru ca intelegem ca pacatul, pocainta, mantuirea si eliberarea reprezinta un ciclu pe care daca-l parcurgem viata noastra capata un sens, o cale obligatorie de urmat
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, marinarul Anatolie si capitanul sau, Tihon sunt capturati de germani in timp ce conduceau o barja cu carbuni. Ofiterul nazist al raidului ii ofera lui Anatolie posibilitatea sa aleaga intre a primi el un glont sau de a-l omori el insusi pe capitanul sau si sa ramana el in viata.  Sfasiat intre cele doua optiuni, Anatolie trage in capitanul sau si acesta cade doborat de glont in apa fluviului. Nazistii arunca barja in aer iar Anatolie pe jumatate mort e gasit a doua zi de dimineata de cativa calugari care il iau la manastirea lor de pe insula. El supravietuieste si devine un caraus de carbuni si lemne cu roaba, fiind in permanenta impovarat de vinovatia lui, de pacatul lui.
Treizeci de ani mai tarziu, il revedem pe Anatolie in aceeasi manastire. Intre timp capatase darul profetiei si al vindecarii. Ceilalti calugari nu-i prea intelegeau ciudateniile. Oameni simpli veneau la Anatolie sa-i insanatoseasca si sa-i indrume. Dar chiar in acele momente el ramanea intr-o permanenta stare de pocainta. Adesea el lua o barca si se ducea pe un mic ostrov nelocuit unde se ruga pentru bunavointa si iertare.


Un cunoscut si important amiral impreuna cu fiica sa vin sa-l intalneasca pe Anatolie. Fiica sa e posedata de un diavol si Anatolie reuseste prin rugaciune sa o exorcizeze. Amiralul se dovedeste a fi Tihon care prin minune datorita faptului ca Anatolie il impuscase in brat reusise sa se agate de o scandura sub apa si sa se salveze. In moment de mare emotie, cei doi, cu putine vorbe reusesc sa se desparta, unul usurat ca nu a omorat un om, celalalt ca si-a salvat fata. Anatolie a dobandit iertarea omeneasca. El anunta colegilor calugari apropiata moarte peste cateva zile Acestia ii aduc o lada. Imbracat intr-o lunga camasa alba, precum Isus se aseaza in lada doar impreuna cu un crucifix.la gat.  Calugarii purtand in spate o uriasa cruce reprezentandu-l pe Christ ridicat la ceruri, sunt vazuti intr-o barca langa lada-cosciugul simplu al lui Anatolie, indepartandu-se de insula intr-o ceata alba densa catre micul ostrov unde acesta obisnuia sa-si spele fata si mainile dupa ce-si spunea rugaciunile.


Mesajul spiritual al filmului este axat pe permanenta pocainta a lui Anatolie, manifestata prin rugaciuni neintrerupte adresate lui Hristos; dar transgresiunea personajului descris (un nebun in Hristos) si impactul sau asupra celorlalti sunt mijloacele prin care se dezvolta de fapt filmul. Pavel Lungin, regizorul vorbind despre constiinta personajului principal recunoaste ca nu-l vede ca pe un om destept sau spiritual ci ca pe un om binecuvantat in sensul in care un nerv este conectat la durerea intregii lumi. Puterea sa absoluta este o reactie la durerea acestor oameni care vin la el. In timp ce au loc miracole datorita sfaturilor si mai ales rugaciunilor sale, cei ce asteptau sfaturi sau insanatosire ramaneau de fapt nemultumiti intrucat lumea nu se asteapta, am putea spune ca nu tolereaza miracole ce li se intampla lor. Miracolele tin de divinitate.Anatolie nu le explica ca indiferent la ce se asteapta acesti oamani de la Dumnezeu, ei se inseala de cele mai multe ori caci Dumnezeu are intotdeauna o intelegere mai buna a nevoii pe care o are solicitantul la momentul respective. Foarte impresionanta este scena cand o tanara vina la Anatolie sa-i ceara sfatul cum sa scape de o sarcina care o impiedica sa aibe un mariaj in viitor. Figura brusc imblanzita, plina de soarele verii care de fapt nu exista in plina iarna, Anatolie ii vorbeste despre baiatul pe care-l va naste si care va fi aur in viata ei. El face intr-un fel bine prin vrerea Domnului si hotararea acestuia si nu folosind mijloacele cerute de cei in durere.
Consider că acest film poate fi un îndrumar de adevărată morală creştină, pe care orice mirean de pe orice continent s-ar afla şi l-ar urma, ar ajunge fără îndoială la Mântuire. În ciuda comportării ieşită din comun a lui Anatolie, sau tocmai de aceea, filmul se vrea o biciuire a sufletelor şi minţilor îmbâcsite de ,,norme şi legi’’ , aşa zis binevoitoare şi umane dar lipsite de fiorul Harului Divin.
Secvenţă cu secvenţă în acest film, asistăm uimiţi la desfăşurarea unui “Pateric al secolului XX” în imagini vii.



De fapt înţelegem că „un nebun în Hristos” deţine o taină în adâncul inimii – relaţia adevărată şi directă cu divinul, cu Cerul, cu Sfinţii, cu Harul Duhului Sfânt, cu Măicuţa Domnului – grabnic ajutătoare celor necăjiţi şi întristaţi. Această taină îi dă lumina în suflet să vadă cu ochii minţii şi să desluşească duhurile bune şi rele care îi muncesc pe oameni. Desigur, ca orice „nebun în Hristos”, face lucruri şi spune cuvinte, pe care cei din jur oricât de duhovniceşti ar fi – vezi stareţul mânăstirii, care crede că-l înţelege – totuşi ei nu-l înţeleg aproape deloc. Aşa este şi secventa cu ciotul de lemn zvârlit în drum în faţa stareţului, care nu înţelege nimic, ba chiar uşor iritat, îl apostrofează pe Anatolie, care desigur pentru a nu fi obraznic şi a răspunde cu vorbe deşarte lumeşti, îi răspunde cu fragmente din Psaltire. Desigur, dacă i-ar fi spus stareţului că a fost anunţat de un înger sau un sfânt că în curând va lua foc chilia lui, stareţul nu l-ar fi crezut, ba chiar l-ar fi batjocorit. Astfel a lăsat lucrurile să se desfăşoare, tocmai pentru a-i da stareţului o lecţie duhovnicească. Altfel, om bun, blând, iertător, rugător, stareţul este totuşi un produs al monahismului secolului XX, încremenit în reguli stricte, în mimetism şi rigoarea canonului, fără filtrul adevăratei pocăinţe, adevăratei smerenii, dar mai ales fără a înţelege mai nimic din taina vieţii şi a morţii.

Cu toate că părintele Anatolie e binecuvântat de Dumnezeu cu mult har, îl auzim suspinând: ,,Nu este pace în sufletul meu… nu mă slobozeşte nici un minut’’. Desigur acest iad, aceasta cumplită mustrare de conştiinţă fiind în urma păcatului crimei comise cu 30 de ani în urmă
Desigur că nu toţi oamenii pot avea aceeaşi măsură duhovnicească… dar absolut cu certitudine, pot avea dorinţa de a fi ,,prietenii lui Hristos’’ şi de a vorbi cu El, ca şi cu ,,un prieten’’, aşa cum spun rugăciunile înaintea împărtăşaniei. Pentru aceasta, regizorul Pavel Lunghin a aşezat în prim plan toate încontrările părintelui Anatolie cu părintele Iov şi cu părintele stareţ Filaret, ca exemplu demn de dorit şi de urmat, căci de preoţi ca Iov şi Filaret este plin monahismul actual
Si totusi staretul in acea scena superba in care bunurile sale lumesti cele mai pretioase , cismele din piele moale si patura luata dr la Muntele Athos sunt aruncate in foc espectiv in apa de catre Anatolie, staretul este capabil sa inteleaga lipsa de importanta a acestora, bogatia care nu poate fi reprezentata decat de viata pura pusa in slujba divinitatii. Scena cu patura cea frumoasa ce se departeaza incet purtata de valuri iti sugereaza apropierea staretului de adevarata fericire de impartasirea si intelegerea vietii si purtarii lui Anatolie.


Dacă până acum câţiva ani ai fi fost întrebat care este cel mai reprezentativ film pentru spiritualitatea ortodoxă, probabil că marea majoritate ar fi răspuns fără nicio ezitare: Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovsky, din 1966. În 2006 însă, tot un regizor rus, Pavel Lunghin, a adus pe marile ecrane filmul Ostrov (Insula). A fost nevoie, aşadar, de o rătăcire de 40 de ani, pentru ca memorabilul film tarkovskian să-şi găsească egalul şi să dovedească faptul că, atunci, a deschis un drum.
Criticii de specialitate consideră filmul ca fiind unul dintre cele mai reuşite din ultimele decenii şi a fost văzut de jumătate din populaţia matură a Federaţiei Ruse. Ostrov vine indubitabil din şcoala tarkovskiană şi de aceea el nu este un simplu film. Este o mărturie, făcută prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, o mărturie despre autenticul spirit ortodox şi despre felul cum ortodoxia vede relaţia personală a omului cu Dumnezeu.



Niciun moment nu ai impresia că în spatele camerei stă un regizor; nici nu-ţi poţi imagina că părintele Anatolie este interpretarea unui actor (de fapt un fost star rock, ce trăieşte de peste 10 ani retras într-un sătuc). Nu putem vorbi de o interpretare a actorului principal, Pyotr Mamonov, ci mai degrabă de trăirea lui într-un spaţiu unde camera de filmat este doar un martor ce înregistrează tăcut evenimentele.

Filmul este mai mult decat un act artistic, mai mult decat o capodopera, este pulsatia interioara a vietii macinata de remuscări, e adâncire în străfundurile pocăinţei, are gustul de lacrimi al adevăratei rugăciuni si are totodata firescul autenticei trairi in Dumnezeu, a marii taine care este ortodoxia, care, prin acest film, isi releva lumii exterioare, aproape indecent, nepreţtitele ei valori. Ostrov este provocarea pe care crestinismul ortodox o arunca lumii artistice de azi. Este un film ale carui impresii pot umple pagini intregi, caci fiecaruia ii va vorbi intr-un fel aparte. Minunatia e peste tot si debordeaza la sfarsit.
Ostrov este total lipsit de artificii estetice, arta cinematografica este cvasi absenta, si ofera minima informatie, accentul fiind pe trairea duhovniceasca din spatele gesturilor si vorbelor. E un film ce curge lin, firesc fara nicio urmă de falsitate, un film de o impresionanta naturalete, iar actorii dovedesc o autentica traire, fara nici cea mai mica nota distonanta de regie ori scenariu impus. Coloana sonora este la fel de simpla pe tot parcursul filmului si se dezvolta doar la final cand si pelicula e inundata de lumina. Simplitatea vietii parintelui Anatolie este reflectata de austeritatea locurilor in care e situata manastirea, de intinderea apelor, ceat de deasupra lor si tarmul departe. Simplitatea vorbelor lui şi a rugaciunii dau profunzime filmului si-l transforma intr-o pagina de pateric care ar trebui parcursa de oricine ar fi interesat de evolutia sa spirituala. Este un film care poate schimba viata unui om.
                                                                                                                                               GN













Un comentariu:

peromaneste spunea...

In comentariile de aici: https://www.rottentomatoes.com/m/the_island_2007/ se observa distanta de la care vede omul nou acest film...



An aggravating combination of piousness, arty self-pity, and knowing silliness meant to speak to higher spiritual truths.
October 26, 2007 | Rating: 2.5/4 | Full Review…
Wesley Morris
Boston Globe
Top Critic


In answering prayers, film explores Russian soul

By Wesley Morris, Globe Staff | October 26, 2007

When the people of the small northern Russian community in "The Island" need extra-strength prayer or a plain old miracle, they head to an Orthodox monastery and take a boat to an unfurnished shack where they plead with Father Anatoly (Pyotr Mamonov) to make it happen. The jury's out on whether he can, but he's treated like an oracle anyway. The movie, meanwhile, is an aggravating combination of piousness, arty self-pity, and knowing silliness meant to speak to higher spiritual truths.

Anatoly is wracked with guilt. During World War II, he worked on a barge where Nazis forced him to shoot his captain dead. He survived and was taken in by monks, becoming a monk himself. The movie skips ahead to 1976, where we discover that the years have not been kind to Anatoly's peace of mind. With all respect to the old man's holiness, he's a crackpot. His days include wandering along the frozen shores of the White Sea, begging God for forgiveness, hauling wheelbarrows of coal, playing pranks on his fellow monks, and, of course, dispensing distinctly idiosyncratic advice.

Take for example his recommendation to the widow who wants to send a message to her long-dead husband: sell her earthly possessions and go west. Her man's alive - in France. How does Father Anatoly know? He goes into another room, closes the door, and has a conversation with himself.

Written by Dmitri Sobolev and directed by Pavel Lounguine, this is not a comedy, not essentially, anyway. Nor is it a true examination of a man's psyche come undone. Lounguine's film is about the ravages of guilt - how Anatoly's coerced killing has driven him insane. But the characters, all of them, are so unvarying in their neediness and sorrow that the experience of watching them plead for miracles or redemption is exasperating. The camera gazes at the dilapidation of Father Anatoly's hovel (piles of petrified wood near the dock), while the soundtrack, with its chorus and twinkling piano, conspires to contribute a dint of rising holiness ("aah-aah-aah-aah") as the Father pushes his wheelbarrow up and down the dock.

Lounguine's best-known movie here was 1990's "Taxi Blues," a bleaker but far richer depiction of human relationships, with a much younger-looking Mamonov as a shiftless saxophonist (a former cult rock star, he seems positively ancient in this new movie; older than his 56 years). "Taxi Blues" also managed to give us a vivid, fervent look at modern Soviet Moscow. It was the work of a natural director.

"The Island" seems a lot less certain as a piece of filmmaking. But then again the movie feels less like a character study than a no-frills examination of the Russian soul. In its native country, the populace went for it. According to The Washington Post, a television broadcast of "The Island" in January was second in viewership only to Vladimir Putin's New Year's Address.