Traducere // Translate

Gellu Naum, cel mai important poet suprarealist roman




Gellu Naum (n. 1 august 1915, București — d. 29 septembrie 2001, București) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român, de origine aromână, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
Gellu Naum a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești si a sotiei sale Maria Naum .În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.[2]
La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".
După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.
Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția.
Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).
Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine

"aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor
de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume
mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten
mai bine m-aş gândi la ceva serios."



“Aveam impresia că pînă şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.
Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amîndoi că nu e nevoie să formulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; cînd izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe cînd, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută. Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea cîmpul firesc al existenţei.
în norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogăţite, deveneau altceva, rămînînd într-un fel aceleaşi.
Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decît la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mînia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele."
("Zenobia" Gellu Naum)


“Aseară, plimbându-mă cu capul aplecat așa cum merg de felul meu, am întîlnit un copac în fața căruia mi s-a părut firesc să îi spun „Bună seara.”.Bate pe umăr un arbore. Vei primi cu siguranță răspunsul așteptat”



“Ce prăpădiți mai eram doamne și ce ne mai iubeam
Ca niște linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun
Duceam mâncarea la gura unuia și altuia ne dăruiam semințe de floarea-soarelui într-un cornet făcut dintr-o bucată de zi
Stăteam la o răspântie cu un fior pe noi
O singură ființă umplea tot cerul și pământul
Șoaptele ei erau tunete, ne conțineau."
(fragment din "Răspântia"



“Ador acei oameni care, asemeni magicienilor, declanşează cu câteva cuvinte, cu câteva linii, terifiantele crize de conştiinţă, acei oameni care opresc poeţii pe stradă ca să le urle în urechi: renunţaţi la literatură, care opresc atleţii în momentul precis al aruncării discului ca să-i întrebe: la ce bun ? acei oameni care întind curse vânătorilor de fiare sălbatice, care întovărăşesc în umbră perechile timide ca să le prăvălească una în alta, care deschid mormintele ca să elibereze viaţa; gesturile lor sunt curse întinse unei false vieţi, unei false iubiri, unei false raţiuni. Sunt oameni care de obicei supără prin veşnica lor nemulţumire. Sunt fermenţii unui cancer teribil şi necesar: criza de conştiinţă. Ei poartă totdeauna cu ei orgoliul microbilor, şi sunt primii care sucombă roşi de aceste crize.”



"Nişte umili în aparenţă, nişte bieţi oameni, greu de deosebit, pot deţine cheile lumii, fără ca ei să ştie măcar, pot realiza lucruri extrem de profunde şi de proporţii nemaipomenite, fără să bănuiască şi fără să-i intereseze, aşa cum cei mai frumoşi arbori înfloresc fără să ştie că sînt cei mai frumoşi. "




“In noi exista locuri uitate si un drum care merge prin apa, in noi sunt castele, sunt campuri cu flori albastre si galbene.”


“De pildă, crede că asistăm de cîteva milenii la moartea clinică a iubirii şi că, tot de atunci, toată lumea a înnebunit, fiecare se culcă cu fiecare dar se iubeşte singur. Chiar şi în cazul meu spune că nu poate fi vorba de iubire, că n-am iubit niciodată. Auzi! Eu! N-am iubit!... Părerea lui e că singura constantă, singurul punct comun al pseudoiubirii omeneşti la ora actuală, zămislit şi susţinut cu perfidie pentru-contra de o întreagă poliţie spirituală, este credinţa ca iubirea nu poate să aducă, pînă la urmă, decît nenorocire. Aici, n-am încotro, nu pot să-l contrazic, are şi exemple...


[...] E drept, mai recunoaşte şi cîteva excepţii, le numeri pe degete, cîte o pereche, ici-colo, la cîteva milioane de oameni, le plîngi de milă dacă îi compari. Nişte amărîţi, vai de mama lor, trăiesc retraşi prin cine ştie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pînă îi vizitează zeii. Atunci devin copaci, cu atîta se aleg... Pe ăştia îi consideră aleşii, păstrătorii dragostei pe lume..."



“Ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul și ca să nu uiți că totdeauna te afli pe muchie de cuțit."



“"Nu mă gândesc la atotputernicia lumii exterioare. Acest regret de a nu putea fi - această dorință de a fi - este de o putere egala cu arborele, restabileste echilibrul. Dar are un prost obicei, de a rămâne de cele mai multe ori secreta. De aici măreția amețitoare a arborilor gigantici. Cred că e timpul sa dispară orice secret. Cele mai puternice lacăte se deschid cu o uimitoare ușurință, de cum cunoastem cuvântul magic. Și nu e nici măcar un cuvant magic. Ne-am ascuns destul în imbecilitatea după secrete. Nu-mi place acest cuvant, e de o sterilitate cu adevărată hidoasă. Deschidem ca să găsim o scrisoare sau o batista sau un colier și nu găsim niciodată altceva. Surpriza e în mister, nu în secret, pentru asta iubesc misterul. Toate socotelile făcute sunt de partea dorinței, dar fără rezerve. De partea dorinței care e ca un arbore, de partea tuturor dorințelor. E pentru că vor ști să găsească totdeauna acest arbore al necesității, cu care să se confunde ca să dispară și ele, și arborele. Aceasta nu va fi sfârșitul, aceasta le va da o mai mare forță în fața furtunilor. Se vor nega în furtuni ca să devină furtuni și din nou arbori, la infinit. Va trebui sa le privim în legătură cu apele, cu aerul, cu focul, cu pământul. Nu se vor separa niciodata. Va trebui să le privim cu buzunarele golite, cu orbitele din care ne-am scuipat ochii, goale. E marele avantaj al orbilor în ceea ce privește culoarea misterioasă a luminii. Se mai spune de asemenea că orbii nu vad. Se confundă prea mult această formă cu realitatea. Nu vorbesc de miopi, vorbesc de orbii totali, de cei care citesc cu degetele - și nu pentru frumusețea imaginii. Ceea ce mă face să râd aici este gândul care s-ar putea naște despre o lumina interioară, despre o cunoaștere bazata numai pe cunoașterea acestui interior. Mi s-a spus adesea ca sunt om. Din păcate, sunt plin până peste plete de această calitate de a fi om. Pentru asta ma interesează arborii. "
(fragment din Medium de Gellu Naum)

Foto: Robert Doisneau, Victor Brauner, Brassai., M.C. Escher, etc




Niciun comentariu: