Traducere // Translate

Carmen Bendovschi si Catrinel Plesu

Catrinel Plesu

A urmat liceul german si facultatea de engleza. Este director de proiect la Fundatia Culturala Romana si se ocupa de proiecte internationale. Nu crede ca un popor poate iubi un alt popor, nu stie daca se poate spune ca nemtii nu ne iubesc, dar sirbii ne iubesc, ceea ce i se pare extrem de important este sa se stabileasca relatii culturale cu oameni relevanti pentru opinia publica din tara lor si este convinsa ca asa poate fi slujita cu adevarat ideea de deschidere. Traduce literatura, filozofie si eseistica din germana si engleza. O pasioneaza literatura dedicata universului unic, central si est-european. Spune cu o duiosie lipsita de exces ca are doi baieti: pe Matei, fiul comun si pe Mihai, baiatul dintr-o relatie ante-conjugala a sotului. Marele ei regret este ca nu a fost profesoara, simte o mare iubire si un fel de compasiune pentru tineri, stie ca sint foarte vulnerabili, chiar cind sint teribilisti, iar in Romania, acestor tineri le lipseste tutorele, acel model occidental al profesorului „complet“. Se simte bine cind este invitata la diverse evenimente culturale nu ca nevasta, ci ca persoana cu aceleasi idei ca ale personalitatii care ii este sot. Nu este o nevasta adoratoare, este o nevasta destul de afurisita, spune la un moment dat al discutiei. Simte nevoia sa-si protejeze sotul si i se stringe inima cind este atacat pe nedrept, marturiseste mai tirziu, dar nu se transforma in paznicul lui, nu i se pare ca aceasta ar fi o dovada de iubire. Ea si sotul ei continua sa se simta foarte bine unul cu celalalt, „foarte adinc bine“. Ramine de aflat din ce pricina partenerul ei de-o viata a nascocit urmatoarea definitie: „Nevasta este cel mai apropiat dusman.“

12 februarie 2001

Cei trei dusmani ai lui Andrei Plesu
Roman in trei capitole si un epilog

Tabel cronologic

1968 Cistiga o bursa la o universitate foarte buna din sudul Angliei.
Valentin Ceausescu este trimis la studii la Cambridge. Aproximativ 400 de tineri de la Politehnica, Filologie, Conservator au sansa sa plece la burse in strainatate.

„Marturisesc ca am plecat trista, aici aveam prieteni, era acea lume paralela din anii ’60. Am facut bachelor trei ani. Acea perioada m-a marcat foarte tare, mi-am dat seama mai tirziu, atunci am capatat un anume fair-play englezesc. In Anglia m-a mai marcat foarte mult si sistemul tutorelui. Nu era un profesor care se urca la catedra pentru un seminar cu douazeci de oameni, preda, apoi pleca. Cu tutorele te intilneai o data pe saptamina si puteai discuta orice cu el, ideile, problemele tale; prezentai desigur si un eseu saptaminal, dar cu el discutai orice, iar referintele date de el erau mai importante decit examenul. Tutorele iti cunostea exact nivelul uman, stiintific, cultural si vocatia, era un fel de maestru, dar fara nici o nuanta metafizica sau exaltata. Cred ca o universitate trebuie sa formeze si caractere. Era un contact profesional si omenesc foarte eficient.

1971 Revine din Anglia in luna iulie.
Apar celebrele teze ale PCR.
„In drumul spre casa m-am oprit la niste prieteni in Londra care mi-au spus: Catrinel, fii atenta (citisera in ziare), se schimba lucrurile la voi. Eu am spus: ce prostie, nu se mai poate schimba nimic, ce a fost rau a fost. Si am parasit Anglia chicotind! Prietenii mei m-au condus pina la Viena si acolo m-au mai intrebat o data: esti sigura ca vrei sa te intorci? Sigur ca da, am spus, acum mai mult ca niciodata.“ Are 23 de ani. Este angajata la Institutul „G. Calinescu“, sectia de literatura comparata.

1972 Institutul „G. Calinescu“ organizeaza congresul de estetica.

„Era vara si mi s-a spus: draga, esti boboaca, toti am trecut prin asta, ramii toata vara in Bucuresti si faci parte din echipa de organizare. Urma sa mai vina in echipa si un tinar de la istoria artei, despre care se spunea ca este un tinar extrem de curajos, luase apararea unui profesor sau cercetator care fusese umilit in sedinta publica de Miron Constantinescu. Tinarul ii spusese ca acest ton ii este strain, ca el crede ca se afla intr-o institutie academica si asta mi-a atras interesul, dar in acelasi timp ma temeam sa nu fie un mic snob – el absolvent de istoria artei si eu doar o fata care cara dosare, una de la engleza...! Dupa care veneam primii si plecam ultimii. Una din primele noastre discutii a fost despre casatorie si am spus amindoi pe un ton hotarit ca este o institutie depasita, ca noi n-am vazut mariaje fericite si ca noi, fiecare pe contul lui, nu ne vom casatori niciodata. Asta se petrecea la sfirsit de iulie.“

In octombrie Catrinel se logodeste cu Andrei Plesu. In noiembrie are loc casatoria.

„M-a cerut intr-o circiuma mizerabila de pe linga Facultatea de Drept. Se terminase congresul si ma gindeam cu melancolie ca s-a terminat, n-o sa-l mai vad, dar fusesem educata ca femeile nu isi arata sentimentele ca sa nu fie ridicole, mama fusese foarte progresista, dar si putin victoriana, trebuia sa ai mindrie, barbatul trebuie sa fie cel cu initiativa etc., etc… Continuam o buna traditie burgheza! Eram asadar trista si atunci Andrei mi-a zis: hai sa bem un pahar de vin, o bere, ceva. Intr-un tirziu, chelnerii se enervasera si incepusera sa puna scaunele pe mese, Andrei a zis: stii, imi pare tare rau ca s-a terminat, as vrea sa ne mai vedem si cred ca as vrea sa raminem impreuna. Eu am ris „feminin“ si am acceptat! A existat un singur fals in viata noastra. In fiecare seara, timp de trei luni, ma ducea pe jos de la Facultatea de Drept pina in Piata Victoriei si eram foarte fericita ca in sfirsit am gasit pe cineva care iubeste plimbarile pe jos la fel de mult ca si mine. Am aflat dupa aceea ca se prabusea in Piata Victoriei si se arunca in primul taxi! In ziua nuntii, matusa lui, care il crescuse, i-a spus: Andrei draga, o parte din cadoul meu de nunta este ca iti sterg toate datoriile pe taxi! Ne-am logodit neconventional la biserica Antim, doar cu niste prieteni de fata si am baut sampanie din pahare de plastic. Eram niste tineri romantici, copiii mei ma privesc cu tandrete si spun: si noua ne-ar placea sa fim ca voi, dar vremurile s-au schimbat. Eram romantici, fiecaruia i s-a parut ca celalalt este omul vietii! Aveam 24 de ani amindoi, daca te uiti la pozele de la nunta, sintem doi copii.“ 1973 Se naste Matei Plesu. „Eu am fost mai speriata, nu prea stiam nimic. El ii facea baie lui Matei, mie mi-era frica, era atit de fragil... L-a iubit foarte tare, dar eram atit de tineri si mi-aduc aminte ca l-a rugat pe Matei sa ii spuna lui Andrei si mie Catrinel, ne spunea Andrei si Catri, striga mama numai cind avea vise urite. S-ar putea sa fie o greseala sa ii ceri copilului tau sa te considere un prieten, dar Matei s-a descurcat foarte bine.“

Cuvint inainte

– Era studios Andrei?
– Foarte studios, citea foarte mult, enorm. Partea lui buna era ca iubea si cotidianul si era foarte jovial si placut, avind in acelasi timp o mare iubire fata de meseria lui, o mare curiozitate intelectuala, astea au mers mina in mina si cred ca asta m-a si cucerit la el, n-as fi suportat un om care e pur si simplu dragalas si bea berici, sau pe cineva extrem de acru si convins de superioritatea cunostintelor lui intelectuale, adica cineva cu orgoliul culturii lui care crede ca i se datoreaza totul pentru asta. Era un firesc in ambele domenii ale vietii.
– Multi il invidiaza pentru usurinta cu care scrie, cu care ii „ies“ lucrurile.
– Numai eu stiu ce chin era pentru Andrei sa scrie sau sa pregateasca o conferinta. Eram tineri, avea conferinte la Sala Dalles, stiu ca plecam de acasa, era alb, cu miinile reci si se stapinea sa nu vomite de trac cind vorbea... Eram odata pe strada si i s-a facut rau si niste batrini s-au uitat la noi si au zis: vai, ce pacat, atit de tinar si alcoolic!

Panait

– Ti-ai citit dosarul?
– Am gasit un dosar din anul plecarii in Anglia, din ’68... Iti dai seama ce minciuna a fost asta cu „anii de deschidere“?! Ma urmareau in troleibuz, cind ma duceam la prietene de-ale mamei si le lasam bilete in usa: „draga tanti Gina, imi pare rau ca nu te-am gasit, te mai caut poimiine...“! M-a apucat o furie teribila, o liota de oameni platiti pentru ce?! Am mai vazut ceva care m-a indispus teribil si de-aia iti spun ca este utila, utila istoria dosarelor, nu pentru a plati polite sau pentru a umili oameni, dar iti explica cum functioneaza un sistem. Poate ca copiii nostri sau copiii lor vor dori sa stie cum functiona acest sistem... Din dosar lipsesc anii ’82-’83, dar „Panait“ (numele meu de cod) reincepe a fi urmarit in 1986. Ma urmaresc cum plec din casa, cum ma urc in troleibuz, cum cobor la institut, cum schimb troleibuzul... Cum ma intorc cu cea mai buna prietena a mea, magazinele la care ne oprim, unul de pantofi, ne uitam, nu gasim nimic, dar prietena mea totusi incearca o pereche – totul notat in dosar. Oprire in Piata Amzei, ce am cumparat – andive, mere; pe urma, alta oprire in Piata Dorobanti, stau o ora la o coada pentru un borcan de ness. O alta scena, cum Andrei iese cu o canistra goala, se indreapta catre Trabant...
– Oroare?
– Da, o mizerie de viata! Lucrurile astea trebuie sa apara, ca document.
– L-ai sfatuit sa fie prudent sau l-ai sustinut ?
– Enorm, enorm.
– Reiese din dosar ca tu erai capul rautatilor?
– Da, potrivit ideii romanesti ca nevasta face si drege... E un fel de mit. Noi am fost gind la gind in aceasta privinta! In strainatate sint intrebata cu mare amicitie, la Bucuresti cu mare ironie: „da’ ce v-a venit, draga?!“ E greu de explicat. La un moment dat ti-e foarte scirba, fiecare zi e un efort si mi-aduc aminte, dupa ce a plecat Andrei la Bacau, erau trei masini aici, am intrebat de ce, mi s-a raspuns: stiti dumneavoastra de ce. A fost un soc enorm. Ideea ca oamenii astia iti patrund in intimitate, te duci la baie, te gindesti ca cineva... Mie insa mi s-a parut ca e mai bine asa, te poti privi mai bine in oglinda, lucrurile sint mai clare. Era o delimitare clara. Existau unii rai si altii, multi, care vroiau altceva.
– Nu ti-a fost frica niciodata, incit sa-l sfatuiesti sa renunte?
– Mi-ar fi fost rusine pentru copiii mei. La un moment dat mi s-a sugerat ca copiii vor face armata in mina. Dar ambii mei copii, si Matei si Mihai, baiatul meu vitreg, au fost extraordinari. O data m-au gasit plingind in bucatarie si au tipat la mine, m-au certat ca nu sint destul de tare...
– Andrei e curajos sau impulsiv?
– Nu e impulsiv.
– Opozitia lui fata de regimul comunist a fost un act de mare curaj?
– Are un curaj extrem de rational... Romanii nu prea sint interesati de ce s-a intimplat in zona, doar noi sintem interesati... Am citit Timothy Garton Ash si am stat de vorba cu Adam Michnik, si Mihai Botez cred ca ne-a povestit o data acelasi lucru: nu era vorba de gesturi isterice, sa iesi in strada cu pieptul dezgolit, ci de mici refuzuri zilnice, mici refuzuri la minciuna, mici refuzuri la ridicatul degetului cind era mustrat un coleg, cind era dat afara un coleg. Am citit in perioada aia un interviu cu Michnik care spunea: daca nu s-ar duce toti la vot, nu sa nu se duca trei persoane, sa nu se duca un milion, asta i-ar pune pe ginduri, nu si-ar mai permite...
– Noi de ce nu am avut mai multi disidenti?
– Am avut si noi forme de solidaritate. Prin ’83, cind am fost data afara, oamenii erau mult mai speriati atunci, decit in ’88. Am avut totusi colegi care veneau in 1989, cind eram pazita de politie si ma vizitau acasa desi li se cereau buletinele la poarta si asta n-am sa uit. Iar cind am revenit la institut, atunci, in ’84, am fost primita de majoritatea colegilor mei cu multa tandrete si asta a ajutat. Asta a fost forma lor de solidaritate.
– Era suficient?
– Nu era putin. Mi-au povestit apoi colegii, dintre care multi au avut reactia normala si au intrebat cu voce tare: da’ de ce sa i se intimple asta, si a venit o tovarasa activista Clatici amenintindu-i ca va fi desfiintat institutul si i-a luat pe fiecare in parte si i-a prelucrat. Argumentul era: vrei sa ai pe constiinta 60 de oameni? Fiecare om a fost terorizat. Mie personal, cind am fost data afara, mi s-a explicat ca atunci cind un organism este bolnav si aceasta boala se datoreaza unei infectii, mai bine tai degetul, decit sa tai toata mina. Apoi am intrat in sala de sedinte care era plina, oamenii erau crispati si tristi, dar cind s-a supus la vot ma rugam: Doamne, daca macar unul singur s-ar abtine, toata aceasta sedinta jegoasa nu mai e importanta. Nimeni nu a avut taria sa se abtina, dar nimeni nu poate fi acuzat... Un mic gest, care nu ar fi insemnat nimic, ar fi anulat pentru mine oroarea sedintei. Insa de abia dupa aceea am aflat cit de terorizati au fost. Cind m-am intors m-au asteptat cu sampanie... Sa conchidem ca exista diverse forme de solidaritate.
– Andrei cum te-a sustinut psihic, moral?
– El a fost cel care a trebuit sa plece din Bucuresti intr-un loc strain in ’89... Am sa-ti spun ceva care poate sa para o anecdota, dar istoriile traite dau masura lucrurilor, nu analiza politologului post-factum. Mi-a telefonat in februarie de la Bacau rugindu-ma sa-i trimit hirtia. In clipa in care imi spunea „hirtia“, se inchidea telefonul. Era vorba de niste hirtii de la institut. La a treia intrerupere am inceput sa urlu, vorbind destul de urit: imbecililor, nu va dati seama ca e vorba de hirtii de angajare?! Si am putut vorbi. O singura data am avut voie sa mergem la Tescani, oricum cu escorta in compartiment, copiii au fost primii care si-au dat seama. La Tescani, cineva din personal a fost santajat sa povesteasca tot ce se intimpla cu Andrei, era o biata fata, extrem de draguta si de onesta care insa fusese violata si avea un copil din flori, ceea ce intr-un sat romanesc nu se iarta usor. Si o tirau noaptea la Bacau, o amenintau si ea, saracuta, povestea... Ce sa povesteasca?... S-a sculat, a mincat, a scris... Fata asta, copilul asta se pare ca in 25 decembrie alerga prin sat strigind: „m-au obligat sa le spun, m-au obligat sa le spun ce facea!“ Asta spun, metodele astea nu trebuie uitate.
– De cite ori v-ati vazut in perioada domiciliului fortat?
– De doua ori. O data ne-am dus noi, o data a avut el voie sa vina, de 1 mai. Pe 21 decembrie l-am sunat si i-am spus: „ai grija sa nu racesti, te rog, bate un vint puternic, ai grija!“ Mi-a povestit, apoi, ca a pus telefonul jos si s-a gindit: ah, a clacat Catrinel!

Colega de birou a filozofului socratic

– Il numim in acest capitol filozof?
– Filozof socratic!
– E antipatic filozoful asta?
– Nu, nu! Niciodata nu se simte detinator al intelepciunii, sau superior. Incearca, si asta mi-l face din ce in ce mai simpatic, cind imbatrinesti lucrurile se imbunatatesc... Nu propovaduieste ceea ce nu incearca sa practice. Nu este o ruptura intre ceea ce spune, ce gindeste, ce si cum traieste. Mi se pare un lucru foarte OK.
– Nu trebuia sa aiba o opera „completa“ pina acum, nu s-a risipit in prea multe?
– In numele ideii „stau si lucrez la cariera mea“ s-au comis multe lucruri indoielnice in Romania. Mie mi se pare ca scrie foarte mult si ca tipul de discurs, conferintele pe care le tine – niste minunate eseuri – sint extrem de relevante si filozofic, si istoric, si omeneste, si moral. Intr-o imprejurare, Andrei, foarte amabil, se scuza fata de un domn din provincie: „imi pare rau ca nu ne-am mai vazut, dar uite, viata mea se iroseste...“, iar acea persoana ii raspunde cu mare acreala: „Tu l’a voulu, Georges Dandin!“ Ideea ca lucrurile trebuie sa se transforme intr-o tara fara ca nimeni sa participe... Cine sa le transforme? Trebuie sa sacrifici putin din mica ta bibliografie personala si din confortul tau, cel putin asa cred.
– Cind scrie se consulta cu tine, iti da sa citesti ce scrie?
– Imi citeste cu drag, comentam, vorbim, nu tin sa intervin. Stam de vorba, uneori il incurajez putin, pentru ca uneori el este nesigur si atunci are eleganta de a-mi acorda increderea.
– Asa a fost intotdeauna?
– Da, repet, cu cit imbatrinim cu atit este mai bine! Casatoria este un lucru dificil, nu greu, dar poate fi si ceva frumos. Ma rog, un „mister“ ar spune, probabil, un preot. Versurile mele preferate din Robert Browning sint „We shall grow old together, the best is yet to be“. Asta ar fi binecuvintarea casniciei, ramine de vazut daca e asa sau nu pina la sfirsit.
– Faci sau sugerezi modificari ale textului?
– Daca le fac, atunci le fac in cadrul unor discutii ca intre colegi si prieteni. Nu revendic nici o paternitate!
– Nu va certati niciodata?
– A, ba da, dar nu pe texte filozofice! Nu. Doar pe alte lucruri, concrete, pragmatice. In tinerete uneori ne certam pe treburile domestice. Trebuie sa te rodezi intr-o casnicie. Vii in ea cu vise, cu o anumita personalitate, poate foarte puternica. Trebuie sa inveti o anumita gratie... Nu cred ca am dobindit-o inca! O gratie de a fi mai tolerant in viata zilnica, in gesturile zilnice, asta-i foarte greu. N-avem certuri pe principii.
– Cine cedeaza cel mai mult?
– As vrea sa fiu feminina si gratioasa si sa spun ca eu. Nu! Sint Leu cu Berbec, foc cu foc. Sint colerica... Dar nu incercam nici unul sa impunem celuilalt ceva. Ne ciriim de multe ori.
– Totusi, cine cedeaza?
– As vrea sa iti pot spune ca...
– Sa nu fii ipocrita!
– Nu, nu! Nu cred ca asta inseamna o relatie buna, sa asculte unul de altul. Uneori ma conving eu ca are dreptate, altadata se convinge el ca am avut eu dreptate. Este take and give. Nimic nu este batut in cuie, intre noi este o relatie vie, perfectibila, cel putin asa imi place sa cred.
– Cum arata o zi din viata voastra, inainte ca el sa detina functii publice?
– Vrei sa-ti spun ca am uitat?... In ’82-’84 am fost separati, ’88-’89 am fost separati, iar in ’90 a inceput marea nebunie.
– Concentreaza-te.
– Stiu ca niciodata n-aveam birou, nici unul nici altul, se lucra in sufragerie, in casa era agitatie mereu, stateam cu parintii mei, copiii etc.
– Fiecare pe un colt de masa?
– Da. El mult mai mult decit mine, recunosc.
– Se intimpla sa va incomodati unul pe celalalt sau era o atmosfera de lucru idilica, fiecare cu ochii in textele lui, la lumina calda a unei lampi?
– Nu! Eu nu am cea mai comoda fire din lume. Sint colerica, incerc sa nu fac rau, dar am o limba ascutita. Uneori sint iute de gura, dar dat fiind ca nici Andrei nu-i un miel...
– Te pune la punct sau ce?
– Uneori el pe mine, alteori eu pe el. Nu este un raport de forte.
– E un duel elegant, o demonstratie de scrima?
– E o scrima, da. Sper sa fie si un semn bun. Intotdeauna m-am ferit de cuplurile in care el sau ea o aduleaza sau il aduleaza. Ori e ceva fals, ori e ceva mort. E parerea mea, poate gresesc.
– Cind tu esti iute de gura si el se enerveaza, cum arata lucrurile?
– Ceea ce ma enerva era intotdeauna ca avea o argumentatie perfecta, or eu cind ma infurii, n-am argumentatie, am epitete!
– Te impresioneaza argumentatia si lasi garda jos?
– Nu, nu!... Oricum, acum nu se mai petrece asta, ne-am mai „copt“, dar inainte unul din noi iesea din camera.
– Parasirea teritoriului ca sa nu se lase cu morti si raniti?
– Exact. Incercam apoi sa vorbim...
– Cineva mieuna la usa a impacare?
– Cam asa.

Doamna ministru

– L-ai incurajat sa accepte functii publice?
– Nu. Dar mi s-a parut normal ca dupa ’89 intelectualii sa accepte raspunderi publice, asa cum au facut-o si cei din tarile postcomuniste din jur. „Intelectual“ trebuie sa te duca cu gindul la intelighentia de secol 19, oameni cultivati, integri, dar si implicati.
– Nu i-ar fi fost mai bine daca statea in biblioteca?
– Nu. De altfel apar si atitea carti, oricum nu le poti citi pe toate! Ideea ca trebuie sa scrii un sistem filozofic este putin infantila si depasita. Filozofia nu exclude, cred, un anumit tip de angajare.
– N-ar fi timpul sa isi adune gindurile risipite – conferinte, eseuri, articole, studii, interviuri?
– O va face cindva, probabil curind. Dar nu pot sa raspund eu in locul lui la intrebarea ta.
– A fost un bun ministru? Unde a fost mai potrivit, la Ministerul Culturii sau la Ministerul Afacerilor Externe?
– Ha, ha, ha! Imi pui intrebari totale!
– Sa-mi raspunzi ca simplu cetatean, cetateanul contribuabil.
– Nu cred ca eu trebuie sa judec cind a fost mai bun ministru. Nu e o treaba privata. Iar in raport cu Andrei nu pot fi „simplu cetatean“.
– I s-a reprosat ca nu a facut schimbari de personal.
– Dar la Cultura a dat enorm de multi afara, a avut curajul sa schimbe o structura rigida, moarta, sigur, dupa aceea i s-a reprosat ca de ce nu i-a dat afara pe toti… – Intr-o imprejurare oficiala, prin 1998, la Tirgul de Carte de la Leipzig, presedintele de atunci, Emil Constantinescu, i-a reprosat ca nu a schimbat personalul de la Externe.
– A facut ce s-a putut. Hai sa fim lucizi. Schimbarile care erau posibile in ’90 nu mai erau posibile in ’98. In plus, oameni care-i erau prieteni, rugati sa accepte anumite posturi, nu au vrut. Era dreptul lor sa refuze; pe de alta parte, atunci pe cine sa pui?
– Dar e normal sa iti pui prietenii in functii?
– Intre noi fie spus, poate mai bine prieteni decit clientela politica. Dar nu de prieteni propriu-zis e vorba, ci de oameni capabili, pe care ii cunostea si in care avea incredere. Oricum, la Externe nu a venit cu „gasca“ lui si a promovat, in general, „cadre“ tinere, competente, in functii de conducere. S-ar putea spune ca, de pilda, cu Razvan Ungureanu a avut o mina buna. In plus, repet, nu toti oamenii pe care i-a solicitat au fost dispusi sa accepte. Cit despre Cultura, cine ar putea reprosa numirea in posturi relevante a unor oameni ca Gabriel Liiceanu la Humanitas, Horia Bernea la Muzeul Taranului Roman, Mihai Oroveanu la ARTEXPO, infiintarea Institutului de Studii Orientale? Macar aceste trei institutii ramin. Muzeul „Horia Bernea“ ii satisface si pe autohtonisti si pe cosmopoliti.
– Ce si-a propus sa faca in anii ’90 la Ministerul Culturii?
– Sa elibereze cultura de ideologie. Ceea ce e greu. Poti uneori sa alegi oameni buni care sa reactioneze prost.
– Ce fel de institutie trebuia sa fie Ministerul Culturii?
– Un loc deschis, o institutie pusa in slujba unor proiecte bune, fara reflexele celei vechi.
– Numirea lui la Externe a fost primita initial cu maximum de entuziasm...
– Chiar si international. Mi-a aratat atunci cineva foarte multe mail-uri de „entuziasm“, dar a prins o perioada infioratoare, perioada Kosovo si sint multumita ca s-a intimplat sa fie el ministru de Externe atunci, nu stiu altcineva ce atitudine ar fi avut.
– Ajungem si la asta, ai putintica rabdare. Spuneam ca numirea lui a fost primita initial, inclusiv de presa, cu entuziasm. Chiar si de catre cei mai putin sensibili la farmecul lui Andrei Plesu...
– Nu spune cuvintul „farmec“! In Romania, „farmec“ e ceva suspect, la fel cum „hot“ e un mare compliment, ceea ce spune ceva despre nivelul nostru de civilizatie interioara.
– Bine, cu ce sa inlocuim farmecul?
– Calitatile! Tu spui „farmec“ in sensul bun, dar in presa se spune „are farmec“ cu alt ton. Farmecul are, cum spuneam, ceva suspect, de unde se vede ca ne rinocerizam, pentru ca farmecul vine din minte si din suflet.
– De ce crezi ca a sfirsit presa prin a comenta, pe ici, pe colo, ca nu sint suficiente „calitatile“ lui: usurinta cu care scrie si vorbeste in mai multe limbi straine, stilistica discursului, anvergura personalitatii lui, faptul ca este recunoscut in cele mai prestigioase medii culturale si academice din lume si ca e nevoie de mai mult pentru a fi un bun ministru de Externe?
– Sau, poate, de mai putin?… Adica nu era „profesionist“? À propos, ai observat ca termenul „profesionist“ care pare sa-l fi inlocuit pe cel de „competenta“ are un traseu straniu la noi? Dupa cite stiu, chiar presa de dupa ’89 a fost, slava Domnului, invadata de oameni din alte profesiuni. La urma urmei, in Romania (si nu numai, dar asta e alta poveste) traditia ca la Externe sa fie folositi din plin oameni de litere, de cultura, cu o viziune mai larga nu a fost intrerupta decit odata cu ocupatia sovietica. Ideea ca in fruntea unui minister sta profesionistul nr. 1 al domeniului (cel mai bun medic la Sanatate, cel mai bun agronom la Agricultura, cel mai bun sportiv la Sport) este o idee provinciala, cred. Nu mai spun ca foarte putini dintre „profesionistii“ prerevolutionari ilustreaza spectaculos ideea de profesionalism diplomatic.
– Te-ai bucurat cind a acceptat sa fie ministru de Externe?
– Am fost disperata! Avea in buzunar biletul de avion pentru Washington unde urma sa predea un an la Georgetown University, in calitate de visiting professor. Atunci am explodat! I-am spus: sintem parteneri, de ce nu m-ai intrebat?! Mi-a raspuns: „Catrinel, iarta-ma, stiu ca suna atit de ieftin, dar simt ca trebuie sa fac ceva, sa ma implic...“ Dar, cum spuneam, cred ca a fost bine ca a fost ministru de Externe in perioada razboiului din Kosovo.
– Vrei sa explici foarte clar ce inseamna asta?
– Pentru ca a avut o atitudine rationala si ferma, care trebuia sa fie si cea a tarii pe care o reprezenta. Se punea acut problema credibilitatii Romaniei ca partener pentru Occidentul in care vrea sa se integreze. Presa in acea perioada avea, uneori, tonul presei din perioada copilariei mele! Vreau sa se inteleaga ca nu ma refer la capitolul bombardamente. E vorba de o ura desantata fata de Occident... De ce eram noi mai frati cu sirbii decit cu albanezii?! Aici nu se punea problema de sirbi si albanezi, se punea problema unui presedinte dictatorial care distruge ceea ce pretinde ca protejeaza, care instiga la brutalitati si crime.
– Andrei a impus orientarea politicii externe a Romaniei in aceasta chestiune?
– Nu ar fi putut-o impune, daca acelasi punct de vedere nu ar fi fost impartasit si de Presedintie si de alti membri ai guvernului.
– El s-a expus, dupa parerea ta, cel mai mult?
– S-a expus atit cit era de datoria lui sa o faca. Mai este, cred, o explicatie a atitudinii presei fata de el. Politicianul roman se ocupa mult de imaginea lui, drept pentru care cineaza, dejuneaza cu presa, sta de vorba. Dar Andrei nu avea ragaz pentru asta. Oricum, nu il preocupa imaginea proprie. Asta e unul din marile avantaje de a nu fi „profesionist“. Si mai e ceva: cind nu faci parte dintr-un partid, cind esti un om…
– Fara „spate politic“?
– Exact, e foarte greu sa te impui si trezesti suspiciuni. In orice tara esti respectat pentru asta, la noi... al cui e asta?!
– Mi-amintesc ca s-a mai insinuat ca este prea „exotic“ pentru un diplomat.
– Draga mea, cred ca il frecventezi prea mult pe domnul Gabriel Andreescu! Sau poate cind esti „altfel“ esti considerat exotic? Cred ca noi ne-am invatat sa gindim in sertarase – politicianul e ceva serios, omul de cultura e ceva dragut si visator care spune lo-lo-uri. Nu mai exista aceste departajari artificiale in jurul nostru. Asta trebuie invatat din exemplul unui Havel, unui Michnik, unui Geremek, unui Arpad Göncz... Uite, asta este contributia Europei Centrale. Oameni care dau un nou tip de viziune, un nou tip de viata, o alternativa la niste coduri rigide si care sint apreciati in Occident si prin asta e apreciata si tara pe care o reprezinta. Deci e foarte important sa „reprezinti“ bine tara...
– Ai fost mindra de el?
– ...
– Nu te alinta!
– Da...
– „Da...“ sau DA?
– Da, punct. Dar, te rog, nu-mi cere sa tin discursuri…

Epilog

Dupa ce a parasit Ministerul Afacerilor Externe, Andrei Plesu a revenit ca rector la Colegiul Noua Europa pe care l-a fondat in 1994. Incepind din 18 februarie 2001 revine la catedra, la cererea studentilor, care au declarat ca vor cere sa se desfiinteze cursul de istoria religiilor, daca nu revine el, pentru ca in absenta lui aceste cursuri sint facute prea „ortodox“ si prea rigid.
– Cind a parasit MAE a declarat ca nu mai vrea functii publice. N-au trecut decit citeva saptamini si a acceptat sa faca parte din Colegiul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii.
– Asta nu cred ca e o functie publica...
– Ba este!
– Pentru mine, nu. Dar probabil ca tu ai dreptate...
– Este „inalt functionar public“!
– Mie imi apare mai curind ca un fel de consecinta a unei anumite atitudini, este o consecventa cu el insusi, fiindca, repet, nici aici nu e vorba de resentimente, de platit polite, de dat oameni in git, cum se spune. Este un mod de a vedea cu luciditate cum functioneaza un sistem brutal sau totalitar, cum vrei. Si este important sa fie acolo oameni cu mintea rece si cu inima calda.
– L-ai incurajat si de aceasta data?
– ...in acelasi timp e un dulap cu otrava...
– Dar era de prevazut acest lucru.
– ...care te atinge, te intristeaza, te dezgusta...
– N-ai incercat sa-l opresti?
– Draga mea, nici macar pe fiul meu nu incerc sa il opresc, am prea mult respectul celuilalt. Imi dau doar parerea, dar nu intervin in optiunea nimanui, nici macar a copiilor. Nu spun ca asta-i o calitate, dar asa au fost si parintii mei, asa sint si eu.
– Pina sa se ajunga la o detasare „istorica“ fata de fenomen, sa fim sincere, ramine pentru moment o functie jegoasa... iertaciune!
– E adevarat, umbli in intestinele jalnice ale unui aparat de represiune. Mi se pare important. Si cred ca trebuie sa o faca oameni corecti si cu compasiune, pot sa fie „radicali“, dar fara vehementa si fara brutalitate; si el are aceste calitati, absolut! Nu fiindca e sotul meu, dar sint in genomul lui! Pe de alta parte, daca nu se pun la dispozitie toate arhivele, mi se pare o munca inutila. Repet, e important pentru generatiile care vin, se demitizeaza un monstru care parea atotputernic, poate asa nu se va mai putea naste altul… In rest, exista oameni mai slabi si oameni mai puternici. In Germania au fost drame reale, neveste spionate de soti, frate de frate, unii s-au sinucis... In Romania nimic nu e prea dramatic, dar recuperarea acestei istorii este totusi necesara, desi e dureroasa. De cite dezamagiri si de cite suferinte nu am avut cu totii parte in acesti ani?… „Normalitatea“ se cucereste greu, e o lupta zilnica. In ’89 ni s-a schimbat viata, am pierdut prieteni, am cistigat prieteni, asta e. Trebuie acceptat asta, daca nu – vom muri incremeniti in proiect, cum spune Gabriel Liiceanu.


(submisa de amani)



3 comentarii:

Anonim spunea...

pacat ca subiectul Kosovo nu a fost discutat mai pe'ndelete...
ma tem ca o personalitate de talia dl.Plesu nu-si poate ingadui luxul de a afirma ca nu stia ce se intampla cu adevarat in Kosovo, ca de altfel in Bosnia mai devreme. a fost un gamble cu istoria care pana la urma nu iarta- vezi marturisirile lui Kouchner vis-a-vis toata tarasenia anilor '90 in fosta Iugoslavie.
ca roman, mi-a fost rusine de pozitia penibila adoptata oficial de tara. daca cineva schimba Iugoslavia cu Romania cu ale sale probleme transilvane, am fi avut reteta dupa care Romania ar fi fost sfasiata de interese atat de potrivnice intregii zone geografice.
sa nu ne bucuram de raul altuia...

amani spunea...

cine putea sa exprime mai bine dilemele romanului acum, decat Andrei Plesu, un dilematic cu vechi state de plata?

Dilemele romanului - ANDREI PLESU


Românul e hãrtuit, clipã de clipã, de optiuni imposibile: sã stea in tara? (e rãu), sã plece? (nici vestul nu mai e ce-a fost).

Sã reconsidere nostalgic comunismul? (nici chiar asa, n-am murit degeaba) sau sã construiascã capitalismul? (nu e, totusi, ce-am crezut, are atitea racile).

Sã petreacã sãrbãtorile la Sinaia? (e scump) sau în Tunisia? (n-au zãpadã).

Sã se uite la televizor? (e enervant) sau sã-l închidã? (ca sã facã ce?).

Sã lucreze la stat? (e salariu mic) sau la particular? (e nesigur).

Sã voteze cu Nãstase? (e arogant si pesedist) sau cu Basescu? (n-are farmec).

Sã o prefere pe Andreea Marin? (prea face pe fetita) sau pe Mihaela Rãdulescu? (prea face pe desteapta).

Sã se dea cu pãltinisenii? (sînt cam reactionari) sau cu postmodernii (prea sînt
progresisti).

Sã încurajeze CNSAS-ul? (ne bagã-n ceatã pe banii nostri) sau sã-l înfiereze? (face si el ce poate!).

Sã intre în politicã? (e murdarã) sau sã stea deoparte? (dacã nu noi, atunci cine?).

Sã facã studii superioare? (cere muncã) sau sã învete o meserie? (cere muncã).

Sã fie de partea americanilor? (Bush e rãu si prost) sau de partea lui Saddam? (Saddam e rãu. Altfel nu-i prost).
Sau de partea Uniunii Europene? (e rea, ne tot amînã).

Sã se însoare? (cu ce sã tii o familie?) sau sã rãmînã burlac? (cu ce sã tii o amantã?).

Sã fie contra manelelor? (cu ce drept?) sau pentru? (sînt toxice).

Sã voteze Constitutia? (ne manipuleazã guvernul) sau sã n-o voteze? (ne ceartã Europa).

Sã fie de stînga? (esti luat de comunist) sau de dreapta? (esti luat de fascist).

Sã mãnînce la McDonald's? (e mai bunã pîrjoala) sau la "Burebista"? (n-au pepsi albastru).

Sã fie vesel? (în mizeria asta?) sau trist (dupã ce am intrat în NATO?).

Lista dilemelor cotidiene e nesfîrsitã.

Andrei Plesu - Spiritul dilematic în expansiune (fragment)

Anonim spunea...

-putina semiotica a conotatiilor istorice/geografice se autoimpune:
e adevarat ca a doua parte a anilor '60 a constituit o relativa relaxare a restrictiilor impuse romanilor dupa razboi/pretul il aveam a plati mai tarziu - vezi ce-a urmat conferintei din'72/ astfel puteam sa citesc l'Humanite Dimanche si asculta Beatles la radio. in aceeasi perioada, pe de alta parte, Valentin zbura la Londra ca si tanara si promitatoarea Catrinel...ajunge cu istoria si incepem cu geografia/desi am fost asigurati ca determinarea este cronologic the other way round/ care geografie pomeneste de plimbri spre casa dela Drept la Piata Victoriei. aproape ca-mi vine sa salut in pozitie de drepti de admiratie.
in fine, n-a fost Jeanne d'Arc dar ne dojeneste aproape sublim ca n-am indraznit oarecari gesturi de nesupunere.
iata contributia mea la imbogatirea/adincirea/ siragului de dileme existentiale ale augustei familii Plesu.