Traducere // Translate

Truman

Truman (Official film poster).jpg

"Fiecare persoana moare cât poate ea de bine” spune Julian , unul din cele doua personaje ale filmului Truman. Sensul acestei idei cadru a filmului fiind ca omul in pregatirea sa pentru trecere gandeste singur toate detaliile care l-ar multumi daca ar ramane un participant viu la o ceremonie dedicata altcuiva. In primul rand, acest personaj vrea sa ocoleasca momentele penibile, degradante, umilitoare  ale sfarsitului unei boli lungi si nemiloase, pe cat posibil incercand sa fie el judecatorul si nu medicul care spune: „ajunge!”Aceste cuvinte se dovedesc a fi de fapt cuvinte „de trait”, adica venirea momentului final trebuie sa gaseasca  personajul cu toate datoriile lumesti incheiate. Desigur, cele mai grele sunt cele legate de oamenii iubiti, de cei de care esti dependent. Un film, ca un cantec trist si deosebit de frumos. Precum Sarabanda lui Haendel.

Truman, True man, om adevarat, prieten adevarat, dragoste intre prieteni; filmul dezvaluie ascunzisurile care adapostesc ce au oamenii mai bun, mai uman, mai impresionabil in ei. Truman este un mare caine al carui proprietar Julian incearca sa-si lase toate problemele vietii in ordine. Printre altele, sa- i gaseasca lui Truman, caine batran, greu de adoptat, un nou stapan care sa fie acceptat cu dragoste de caine. Truman nu este personajul principal, pentru ca filmul sa merite numele lui ci reprezinta simbolul grijilor si sarcinilor importante pe care cel care va pleca le are de rezolvat  


Julian și vechiul său prieten Tomas, care vine din Canada sa-si viziteze prietenul din copilarie pentru ultima data sunt doi hetero-barbati care se iubesc unul pe celalalt, o marturisesc si si-o declara unul altuia. Cuvintele "Te iubesc" sunt vorbite liber si acceptate. Dar, in aceasta poveste a zilelor finale ale unui singur om, există putine istorii. Viata in cele 4 zile ale vizitei  a imbinat emoțiile cu ajutorul actiunilor, a realitatilor cu oarece umor, dominanta fiind norocul lui Julian in a avea cativa oameni iubitori si un mare prieten, ocazie cu care a prins curaj si si-a mai alungat temerile. 



Image result for truman spanish movie



Vizita este o surpriza, dar motivul care sta la baza acesteia nu este. Julian a aflat ca cancerul pulmonar pe care credea ca il controleaza a fost în mod periculos metastazat.

Mai mult decât atat, Tomas a aflat prin vara lui Julian, Paula (Dolores Fonzi), ca Julian, satul de spitale si regimuri medicale, a decis sa nu mai fie tratat cancerul. "Am terminat", spune el prietenului sau, si este clar ce inseamna asta.


Regizat si scris de Cesc Gay, "Truman" nu este niciodata sentimental,  regizorul preferand o nota eficienta si subliniat afectiva..

Image result for truman spanish movie






Cesc Gay nu este un sentimental, si in timp ce Truman poate frange inimile spectatorilor, regizorul face in asa fel incat sa-si masoare just sentimentalismul si dramatismul.
Este un tur de forta pentru Ricardo Darin, starul argentinian care-l interpreteaza pe Julian care nu dezamageste niciodată. Cámara (Tomas) se mișcă perfect in naratiune, reusind sa stopeze orice pumn inainte chiar ca Julian sa-l livreze. Adica nu-l insoteste intr-un tragic in care in mod firesc orice personaj sau actor ar fi tentat sa se lanseze. Din acest unghi, filmul are calitatea ca nu apasa pe butoanele emotionale la fel de forte precum un film de la Hollywood cu aceeasi linie de plantare.

Si daca vorbesc despre emotie, exista in film un moment de o emotie si o frumusete tulburatoare. In ultima seara petrecuta impreuna de cei doi prieteni impreuna cu Paula, verisoara lui Julian si prietena din copilaria argentiniana a lui Tomas, la cina pregatita de Tomas, Julian intr-o efuziune de sinceritate le povesteste acestora ca nu va astepta pana la capatul suferintelor care l-ar aduce intr-o situatie umilitoare de nesuportat si ca va interveni. Marturisirea ii impietreste pe ceilalti doi confruntati cu o imagine dura, greu de suportat  si imaginat pentru prietenul lor. In aceasta stare de tensiune maxima, Tomas si Paula reusesc sa se detensioneze permitand unor vechi acumulari abia banuite sa se descatuseze, Nu de putine ori o durere majora, vie, e amortizata de o descatusare sexuala. Aici apare durerea pentru prieten, atractia reprimata intre cei doi, furia ca viata le rapeste un prieten destul de tanar si ca ei si-au epuizat formele de empatie si ajutor. Este de fapt o minunata replica data mortii, o revolta impotriva acesteia. Indiferent daca regizorul a introdus scena pentru a-i da filmului si sansa unei iubiri barbat-femeie- sau a dorit sa creasca emotia despartirii, avem parte de o scena convingatoare, emotionanta, chiar daca tensiunea despartirii din aeroport are acum o amploare dubla.




Exista in film o senzatie ca intre cei doi prieteni, chiar intre Julian si Nico, fiul sau, lipseste acea comunicare spontana sincera pana la os.  Cam asta ar fi tema filmului: e posibil ca intr-o astfel de situatie sa dam drumul cuvintelor apasatoare sau sa le reprimam? Filmul raspunde ca acele cuvinte pe care le reprimam la un moment dat dintr-un motiv sau altul, le recuperam la un moment dat in mod violent, salbatic...



Image result for truman spanish movie





Partea cu adevarat emotionanta a filmului, o las nemarturisita, din dorinta de a mai discuta si in viitor acest film despre viata, despre moarte...

Truman este blocat intre realism si romantism, si nici una dintre parti nu functioneaza complet

Filmul este restrans si analitic, impactul sau fiind cumulat.

"Truman" evita predicarea la fel de scrupulos, pe cat evita certitudinea.
Exista lucruri in viata si in arta, care sunt pur si simplu atat de frumoase incat trebuie sa fie observate, iar performanta lui Darín în "Truman" este una dintre acestea.
                                                                                                                                   SD

 









Nassim Nicholas Taleb's Advice on Borrowing Money and Getting Financial Freedom


Related image


As told to Adrienne Westenfeld for esquire.com

People ask me my forecast for the economy when they should be asking me what I have in my portfolio. Don’t make pronouncements on what could happen in the future if you’re immune from the consequences. In French, they use the same word for wallet and portfolio.

I have never, ever borrowed a penny. So I have zero credit record. No loans, no mortgage, nothing. Ever. When I had no money, I rented. I have an allergy to borrowing and a scorn for people who are in debt, and I don’t hide it. I follow the Romans’ attitude that debtors are not free people.


I carry euros, dollars, and British pounds. What I do with my money is personal. People who say they give it to charity, that’s a no-no in my book. Nobody should ever talk about a charitable act in public.
I follow the Romans’ attitude that debtors are not free people.
Better to miss a zillion opportunities than blow up once. I learned this at my first job, from the veteran traders at a New York bank that no longer exists. Most people don’t understand how to handle uncertainty. They shy away from small risks, and without realizing it, they embrace the big, big risk. Businessmen who are consistently successful have the exact opposite attitude: Make all the mistakes you want, just make sure you’re going to be there tomorrow.

Don’t invest any energy in bargaining except when the zeros become large. Lose the small games and save your efforts for the big ones.


There’s nothing wrong with being wrong, so long as you pay the price. A used-car salesman speaks well, they’re convincing, but ultimately, they are benefiting even if someone else is harmed by their advice. A bullshitter is not someone who’s wrong, it’s someone who’s insulated from their mistakes.
 
What is in his wallet? Euros, dollars, and British pounds.
 
 



There is less “skin in the game” today than there was fifty years ago, or even twenty years ago. More people determine the fates of others without having to pay the consequences. Skin in the game means you own your own risk. It means people who make decisions in any walk of life should never be insulated from the consequences of those decisions, period. If you’re a helicopter repairman, you should be a helicopter rider. If you decide to invade Iraq, the people who vote for it should have children in the military. And if you’re making economic decisions, you should bear the cost if you’re wrong.

Ninety-eight percent of Americans—plumbers, dentists, bus drivers—have skin in the game. We have to worry about the 2 percent—the intellectuals and politicians making the big decisions who don’t have skin in the game and are messing the whole thing up for everybody else. Thirty years ago, the French National Assembly was composed of shop owners, farmers, doctors, veterinarians, and small-town lawyers—people involved in daily activities. Today, it’s entirely composed of professional politicians—people who are just divorced from real life. America is a little better, but we’re heading that way.
If you decide to invade Iraq, the people who vote for it should have children in the military.
Money can’t buy happiness, but the absence of money can cause unhappiness. Money buys freedom: intellectual freedom, freedom to choose who you vote for, to choose what you want to do professionally. But having what I call “fuck you” money requires a huge amount of discipline. The minute you go a penny over, then you lose your freedom again. If money is the cause of your worry, then you have to restructure your life.


The best money I’ve ever spent has been spent on books. The stupidest thing I’ve ever spent money on? Books. Also, I cannot understand why anyone would spend any amount to enhance their social status.

If nobody’s paying my salary, I don’t have to define myself. I find it arrogant to call yourself a philosopher or an intellectual, so I call myself a flaneur and I refuse all honors. As Cato once said, it’s better to be asked why there is no statue in your name than why there is one.

A Japanese Photographer Captures the Mysterious Power of Forest Bathing




By José GinartePhotography by Yoshinori MizutaniJanuary 25, 2018

The Tokyo-based photographer Yoshinori Mizutani routinely practices a kind of photographic version of shinrin-yoku, or “forest bathing."
The Tokyo-based photographer Yoshinori Mizutani routinely practices a kind of photographic version of shinrin-yoku, or “forest bathing."
The Japanese practice of shinrin-yoku—literally translated as “forest bathing”—is based on a simple premise: immerse yourself in the forest, absorb its sights, sounds, and smells, and you will reap numerous psychological and physiological benefits. The Forest Agency of Japan launched a campaign to introduce the activity in 1982, and, since then, its popularization there has been matched by a stream of supporting research concerning the role that nature can play in human health. Studies have shown that regular exposure to forest environments can lower blood pressure and anxiety, reduce anger, and strengthen the immune system. The forest-bathing ethos has gained traction in the United States, too: you can now sign up to join the national Forest Bathing Club (whose registration form includes a field for “spirit animal”), or apply to become a certified forest-therapy guide. Or you can simply go to a local greenspace, disconnect, and listen to the trees.
“Nature heals me with a mysterious power,” the photographer Yoshinori Mizutani recently wrote to me in an e-mail. Born in the countryside, surrounded by mountains, Mizutani told me that shinrin-yoku has always been a part of his daily life. In Tokyo, where he now lives and works, he takes his camera to the city’s parks and engages in a kind of photographic forest-bathing practice. In a new series of kaleidoscopic images created for The New Yorker, his communion with nature starts at an almost cellular level. In one photo, a spindly blade of grass splits lengthwise, exposing its green connective fibres like vertebrae; in another, a marigold-colored caterpillar dangles, visible in minute detail against a smear of green leaves. Throughout the series, Mizutani’s abstracted use of blur cushions his subjects, painting a simultaneously idyllic and voyeuristic scene. The viewer takes on the role of the forest itself, and of the creatures that live in it: we peer from behind, or from within, a bush as an oblivious couple strolls by, and we dip over a man’s shoulder as birds gather around his weathered palm.



The Book No One Read

Lee Billings By Lee Billings October 2, 2014

I remember well the first time my certainty of a bright future evaporated, when my confidence in the panacea of technological progress was shaken. It was in 2007, on a warm September evening in San Francisco, where I was relaxing in a cheap motel room after two days covering The Singularity Summit, an annual gathering of scientists, technologists, and entrepreneurs discussing the future obsolescence of human beings.

In math, a “singularity” is a function that takes on an infinite value, usually to the detriment of an equation’s sense and sensibility. In physics, the term usually refers to a region of infinite density and infinitely curved space, something thought to exist inside black holes and at the very beginning of the Big Bang. In the rather different parlance of Silicon Valley, “The Singularity” is an inexorably-approaching event in which humans ride an accelerating wave of technological progress to somehow create superior artificial intellects—intellects which with predictable unpredictability then explosively make further disruptive innovations so powerful and profound that our civilization, our species, and perhaps even our entire planet are rapidly transformed into some scarcely imaginable state. Not long after The Singularity’s arrival, argue its proponents, humanity’s dominion over the Earth will come to an end.

I had encountered a wide spectrum of thought in and around the conference. Some attendees overflowed with exuberance, awaiting the arrival of machines of loving grace to watch over them in a paradisiacal post-scarcity utopia, while others, more mindful of history, dreaded the possible demons new technologies could unleash. Even the self-professed skeptics in attendance sensed the world was poised on the cusp of some massive technology-driven transition. A typical conversation at the conference would refer at least once to some exotic concept like whole-brain emulation, cognitive enhancement, artificial life, virtual reality, or molecular nanotechnology, and many carried a cynical sheen of eschatological hucksterism: Climb aboard, don’t delay, invest right now, and you, too, may be among the chosen who rise to power from the ashes of the former world!
Over vegetarian hors d’oeuvres and red wine at a Bay Area villa, I had chatted with the billionaire venture capitalist Peter Thiel, who planned to adopt an “aggressive” strategy for investing in a “positive” Singularity, which would be “the biggest boom ever,” if it doesn’t first “blow up the whole world.” I had talked with the autodidactic artificial-intelligence researcher Eliezer Yudkowsky about his fears that artificial minds might, once created, rapidly destroy the planet. At one point, the inventor-turned-proselytizer
 Ray Kurzweil teleconferenced in to discuss,
among other things, his plans for becoming transhuman, transcending his own biology to 
achieve some sort of
 eternal life. Kurzweil
 believes this is possible, 
even probable, provided he can just live to see
 The Singularity’s dawn, 
which he has pegged at 
sometime in the middle of the 21st century. To this end, he reportedly consumes some 150 vitamin supplements a day.

Returning to my motel room exhausted each night, I unwound by reading excerpts from an old book, Summa Technologiae. The late Polish author Stanislaw Lem had written it in the early 1960s, setting himself the lofty goal of forging a secular counterpart to the 13th-century Summa Theologica, Thomas Aquinas’s landmark compendium exploring the foundations and limits of Christian theology. Where Aquinas argued for the certainty of a Creator, an immortal soul, and eternal salvation as based on scripture, Lem concerned himself with the uncertain future of intelligence and technology throughout the universe, guided by the tenets of modern science.

To paraphrase Lem himself, the book was an investigation of the thorns of technological roses that had yet to bloom. And yet, despite Lem’s later observation that “nothing ages as fast as the future,” to my surprise most of the book’s nearly half-century-old prognostications concerned the very same topics I had encountered during my days at the conference, and felt just as fresh. Most surprising of all, in subsequent conversations I confirmed my suspicions that among the masters of our technological universe gathered there in San Francisco to forge a transhuman future, very few were familiar with the book or, for that matter, with Lem. I felt like a passenger in a car who discovers a blindspot in the central focus of the driver’s view.

Such blindness was, perhaps, understandable. In 2007, only fragments of Summa Technologiae had appeared in English, via partial translations undertaken independently by the literary scholar Peter Swirski and a German software developer named Frank Prengel. These fragments were what I read in the motel. The first complete English translation, by the media researcher Joanna Zylinska, only appeared in 2013. By Lem’s own admission, from the start the book was a commercial and a critical failure that “sank without a trace” upon its first appearance in print. Lem’s terminology and dense, baroque style is partially to blame—many of his finest points were made in digressive parables, allegories, and footnotes, and he coined his own neologisms for what were, at the time, distinctly over-the-horizon fields. In Lem’s lexicon, virtual reality was “phantomatics,” molecular nanotechnology was “molectronics,” cognitive enhancement was “cerebromatics,” and biomimicry and the creation of artificial life was “imitology.” He had even coined a term for search-engine optimization, a la Google: “ariadnology.” The path to advanced artificial intelligence he called the “technoevolution” of “intellectronics.”

Even now, if Lem is known at all to the vast majority of the English-speaking world, it is chiefly for his authorship of Solaris, a popular 1961 science-fiction novel that spawned two critically acclaimed film adaptations, one by Andrei Tarkovsky and another by Steven Soderbergh. Yet to say the prolific author only wrote science fiction would be foolishly dismissive. That so much of his output can be classified as such is because so many of his intellectual wanderings took him to the outer frontiers of knowledge.


Lem_BREAKER
Lem was a polymath, a voracious reader who devoured not only the classic literary canon, but also a plethora of research journals, scientific periodicals, and popular books by leading researchers. His genius was in standing on the shoulders of scientific giants to distill the essence of their work, flavored with bittersweet insights and thought experiments that linked their mathematical abstractions to deep existential mysteries and the nature of the human condition. For this reason alone, reading Lem is an education, wherein one may learn the deep ramifications of breakthroughs such as Claude Shannon’s development of information theory, Alan Turing’s work on computation, and John von Neumann’s exploration of game theory. Much of his best work entailed constructing analyses based on logic with which anyone would agree, then showing how these eminently reasonable premises lead to astonishing conclusions. And the fundamental urtext for all of it, the wellspring from which the remainder of his output flowed, is Summa Technologiae.


The core of the book is a heady mix of evolutionary biology, thermodynamics—the study of energy flowing through a system—and cybernetics, a diffuse field pioneered in the 1940s by Norbert Wiener studying how feedback loops can automatically regulate the behavior of machines and organisms. Considering a planetary civilization this way, Lem posits a set of feedbacks between the stability of a society and its degree of technological development. In its early stages, Lem writes, the development of technology is a self-reinforcing process that promotes homeostasis, the ability to maintain stability in the face of continual change and increasing disorder. That is, incremental advances in technology tend to progressively increase a society’s resilience against disruptive environmental forces such as pandemics, famines, earthquakes, and asteroid strikes. More advances lead to more protection, which promotes more advances still.
The result is a disconcerting paradox: To maintain control of our own fate, we must yield our agency to minds exponentially more powerful than our own.
And yet, Lem argues, that same technology-driven positive feedback loop is also an Achilles heel for planetary civilizations, at least for ours here on Earth. As advances in science and technology accrue and the pace of discovery continues its acceleration, our society will approach an “information barrier” beyond which our brains—organs blindly, stochastically shaped by evolution for vastly different purposes—can no longer efficiently interpret and act on the deluge of information.

Past this point, our civilization should reach the end of what has been a period of exponential growth in science and technology. Homeostasis will break down, and without some major intervention, we will collapse into a “developmental crisis” from which we may never fully recover. Attempts to simply muddle through, Lem writes, would only lead to a vicious circle of boom-and-bust economic bubbles as society meanders blindly down a random, path-dependent route of scientific discovery and technological development. “Victories, that is, suddenly appearing domains of some new wonderful activity,” he writes, “will engulf us in their sheer size, thus preventing us from noticing some other opportunities—which may turn out to be even more valuable in the long run.”

Lem thus concludes that if our technological civilization is to avoid falling into decay, human obsolescence in one form or another is unavoidable. The sole remaining option for continued progress would then be the “automatization of cognitive processes” through development of algorithmic “information farms” and superhuman artificial intelligences. This would occur via a sophisticated plagiarism, the virtual simulation of the mindless, brute-force natural selection we see acting in biological evolution, which, Lem dryly notes, is the only technique known in the universe to construct philosophers, rather than mere philosophies.

The result is a disconcerting paradox, which Lem expresses early in the book: To maintain control of our own fate, we must yield our
agency to minds exponentially more powerful than our own, created through processes we cannot entirely understand, and hence potentially unknowable to us. This is the basis for Lem’s explorations of The Singularity, and in describing its consequences he reaches many conclusions that most of its present-day acolytes would share. But there is a difference between the typical modern approach and Lem’s, not in degree, but in kind.

Unlike the commodified futurism now so common in the bubble-worlds of Silicon Valley billionaires, Lem’s forecasts weren’t really about seeking personal enrichment from market fluctuations, shiny new gadgets, or simplistic ideologies of “disruptive innovation.” In Summa Technologiae and much of his subsequent work, Lem instead sought to map out the plausible answers to questions that today are too often passed over in silence, perhaps because they fail to neatly fit into any TED Talk or startup business plan: Does technology control humanity, or does humanity control technology? Where are the absolute limits for our knowledge and our achievement, and will these boundaries be formed by the fundamental laws of nature or by the inherent limitations of our psyche? If given the ability to satisfy nearly any material desire, what is it that we actually would want?

Lem’s explorations of these questions are dominated by his obsession with chance, the probabilistic tension between chaos and order as an arbiter of human destiny. He had a deep appreciation for entropy, the capacity for disorder to naturally, spontaneously arise and spread, cursing some while sparing others. It was an appreciation born from his experience as a young man in Poland before, during, and after World War II, where he saw chance’s role in the destruction of countless dreams, and where, perhaps by pure chance alone, his Jewish heritage did not result in his death. “We were like ants bustling in an anthill over which the heel of a boot is raised,” he wrote in Highcastle, an autobiographical memoir. “Some saw its shadow, or thought they did, but everyone, the uneasy included, ran about their usual business until the very last minute, ran with enthusiasm, devotion—to secure, to appease, to tame the future.” From the accumulated weight of those experiences, Lem wrote in the New Yorker in 1986, he had “come to understand the fragility that all systems have in common,” and “how human beings behave under extreme conditions—how their behavior when they are under enormous pressure is almost impossible to predict.”

To Lem (and, to their credit, a sizeable number of modern thinkers), the Singularity is less an opportunity than a question mark, a multidimensional crucible in which humanity’s future will be forged.

I couldn’t help thinking of Lem’s question mark that summer in 2007. Within and around the gardens surrounding the neoclassical Palace of Fine Arts Theater where the Singularity Summit was taking place, dark and disruptive shadows seemed to loom over the plans and aspirations of the gathered well-to-do. But they had precious little to do with malevolent superintelligences or runaway nanotechnology. Between my motel and the venue, panhandlers rested along the sidewalk, or stood with empty cups at busy intersections, almost invisible to everyone. Walking outside during one break between sessions, I stumbled across a homeless man defecating between two well-manicured bushes. Even within the context of the conference, hints of desperation sometimes tinged the not-infrequent conversations about raising capital; the subprime mortgage crisis was already unfolding that would, a year later, spark the near-collapse of the world’s financial system. While our society’s titans of technology were angling for advantages to create what they hoped would be the best of all possible futures, the world outside reminded those who would listen that we are barely in control even today.
In Lem’s view, humans, as imperfect as we are, shall always strive to progress and improve.
I attended two more Singularity Summits, in 2008 and 2009, and during that three-year period, all the much-vaunted performance gains in various technologies seemed paltry against a more obvious yet less-discussed pattern of accelerating change: the rapid, incessant growth in global ecological degradation, economic inequality, and societal instability. Here, forecasts tend to be far less rosy than those for our future capabilities in information technology. They suggest, with some confidence, that when and if we ever breathe souls into our machines, most of humanity will not be dreaming of transcending their biology, but of fresh water, a full belly, and a warm, safe bed. How useful would a superintelligent computer be if it was submerged by storm surges from rising seas or dis- connected from a steady supply of electricity? Would biotech-boosted personal longevity be worthwhile in a world ravaged by armed, angry mobs of starving, displaced people? More than once I have wondered why so many high technologists are more concerned by as- yet-nonexistent threats than the much more mundane and all-too-real ones literally right before their eyes.

Lem was able to speak to my experience of the world outside the windows of the Singularity conference. A thread of humanistic humility runs through his work, a hard-gained certainty that technological development too often takes place only in service of our most primal urges, rewarding individual greed over the common good. He saw our world as exceedingly fragile, contingent upon a truly astronomical number of coincidences, where the vagaries of the human spirit had become the most volatile variables of all.

It is here that we find Lem’s key strength as a futurist. He refused to discount human nature’s influence on transhuman possibilities, and believed that the still-incomplete task of understanding our strengths and weaknesses as human beings was a crucial prerequisite for all speculative pathways to any post-Singularity future. Yet this strength also leads to what may be Lem’s great weakness, one which he shares with today’s hopeful transhumanists: an all-too-human optimism that shines through an otherwise-dispassionate darkness, a fervent faith that, when faced with the challenge of a transhuman future, we will heroically plunge headlong into its depths. In Lem’s view, humans, as imperfect as we are, shall always strive to progress and improve, seeking out all that is beautiful and possible rather than what may be merely convenient and profitable, and through this we may find salvation. That we might instead succumb to complacency, stagnation, regression, and extinction is something he acknowledges but can scarcely countenance. In the end, Lem, too, was seduced—though not by quasi-religious notions of personal immortality, endless growth, or cosmic teleology, but instead by the notion of an indomitable human spirit.

Like many other ideas from Summa Technologiae, this one finds its best expression in one of Lem’s works of fiction, his 1981 novella Golem XIV, in which a self-programming military supercomputer that has bootstrapped itself into sentience delivers a series of lectures critiquing evolution and humanity. Some would say it is foolish to seek truth in fiction, or to draw equivalence between an imaginary character’s thoughts and an author’s genuine beliefs, but for me the conclusion is inescapable. When the novella’s artificial philosopher makes its pronouncements through a connected vocoder, it is the human voice of Lem that emerges, uttering a prophecy of transcendence that is at once his most hopeful—and perhaps, in light of trends today, his most erroneous:
“I feel that you are entering an age of metamorphosis; that you will decide to cast aside your entire history, your entire heritage and all that remains of natural humanity—whose image, magnified into beautiful tragedy, is the focus of the mirrors of your beliefs; that you will advance (for there is no other way), and in this, which for you is now only a leap into the abyss, you will find a challenge, if not a beauty; and that you will proceed in your own way after all, since in casting off man, man will save himself.”

Gâlaceava complexelor

Clade Karnooh publica textul de mai jos in Romania.  Urmeaza discutia la perete la facebook...


1984 al libidoului, sau o lume fără fantasme ori clasă

Claude Karnoouh



„Nu e vina mea că sufletele cărora le e smuls vălul și sunt arătate goale emană un miros atât de puternic de putregai. [i]
Octave Mirabeau, Le Journal d’une femme de chambre, Fasquelle, Paris, 1900
«1. Vrut-am să mă lăs de rele
2. Vrut-am ieu și n-o vrut ele
3. Vrut-am să mă lăs de rău
4. Vrut-o iel da’ n-am vrut ieu» [ii]
Strigătură de feciori auzită în februarie 1976 la o nuntă din Breb (Maramureş).
Efectele afacerii Weinstein și ale valului tumultuos de denunțări #Metoo fondate și nefondate a unor abuzuri sexuale în lumea showbiz-ului au depășit cu mult cadrul societății corupte hollywoodiene pentru a reveni aici, la urma urmei, și aceasta în maniera poate cea mai ipocrită, dar și cea mai revelatoare probabil cu privire la miza acestui fenomen. Cu câteva zile după spectacolul « văduvelor de la Grammy awards », o adunare de la San Francisco, organizată de una dintre asociațiile feministe radicale, a reunit în jur de zece mii de femei pentru a denunța abuzurile sexuale, gestuale sau de limbaj ale căror victime sunt tinerele actrițe de cinema (aș adăuga faptul că oratoarele au omis, cum e cazul foarte adesea, să vorbească despre abuzurile comise de pedofilii notorii asupra actorilor-copii). Cu această ocazie, una dintre cele mai renumite dintre tinerele vedete hollywoodiene, doamna Natalie Portman, – care și-a început cariera foarte tânără, la doisprezece ani, în filmul lui Luc Besson, Léon, avându-l ca partener pe Jean Reno –, s-a plâns de scrisorile murdare pe care le-a primit după proiecția filmului din partea bărbaților, scrisori în care aceştia își expuneau fantasmele legate de violul unei foarte tinere fete, căreia abia îi creșteau sânii. Este, desigur, mai mult decât neplăcut pentru o tânără adolescentă, dar acest lucru ridică, mai întâi, problema rolului părinților, care se pare că nu au făcut nimic pentru a bloca aceste scrisori. Chiar pentru a păstra aura de succes obținut de fata lor, mi se pare că ar fi trebuit să distrugă aceste scrisori mizerabile înainte ca fiica lor să le citească. Aceste scrisori au avut un efect asupra comportamentului adolescentei care a povestit că a ales de atunci profilul de tânără serioasă, studioasă, îmbrăcată în cel mai sobru mod posibil până la vârsta adultă.
Totuși, în discursul doamnei Portman, care în prezent este o femeie adultă cu o frumoasă carieră deja în spate, ceea ce mi-a atras atenția nu sunt scrisorile concupiscente oricât de condamnabile au fost ele, ci concluzia sa. Ea își dorea în acest discurs „o lume fără fantasme” (sic!). Iată ce este, dacă nu suprinzător, cel puțin ciudat pentru cineva care trăiește, lucrează și câștigă mulți bani tocmai în industria cinematografică hollywoodiană, despre care știm, de la fondarea sa, că nu este, esențialmente și în afara câtorva excepții, nimic altceva decât o mașinărie ce fabrică vise, fantasme, idealuri de doi bani, glamour, propagandă patriotardă mai mult sau mai puțin abilă și toate clișeele sentimentaliste ale momentului. Trebuie să fie ignorantă, naivă sau ipocrită pentru a îndrăzni să avanseze o asemenea afirmație. Toate fantasmele masculine și feminine, psihologice, politice, sociale și sexuale au fost aduse pe ecran aici mai mult sau mai puțin explicit. Toți actorii sau actrițele, cu câteva excepții, sunt persoane frumoase, dezirabile, sexy, elegante, glamour, superfeminine sau super virile și, last but not least, mașini de făcut bani, tocmai pentru că fac spectatorii și spectatoarele să viseze proiectându-se în ele și oferind imagini de identificare fantasmatică cu tot atâția eroi și eroine pozitive, triumfând în fața răului, eliminându-i pe cei răi pentru a instaura binele și dreptatea, pe scurt, o societate dreaptă și fericită.
Iată un discurs de o ipocrizie totală deoarece doamna Portman participă la aceste puneri în scenă a vieții fantasmatice care fac mulțimile distrate să creadă că pot și ele să participe la această lume de lux, a dragostei romantice, a curajului excepțional și a gloriei, a pasiunilor amoroase fulgurante unde banul nu contează deloc, a întâlnirilor neașteptate, a miracolelor inopinate, a celor răi care mor sau care se căiesc, la o lume unde politicienii veroşi și corupți sunt condamnați de o justiție care sfârșește întotdeauna prin a birui în fața răului… Ita missa est ! Cu privire la această temă merită apreciat remarcabilul film al lui Woody Allen, The Purple Rose of Cairo (1986), pentru valoarea deosebită a comentariului său pertinent asupra spiritului vremii; de fapt, în mod precis, el tratează, în plină criză a anilor 1929-32, mecanica acestei mașinării de fabricat vise pentru masele sărăcite. Desigur, trebuie să recunoaștem franc, Hollywood produce uneori filme sumbre și lugubre, dar și acestea se termină, cu excepții rarisime, cu happy-endul cerut de producători. În schimb, să ne amintim că Hollywood nu-i iartă niciodată pe cei care au sfidat tabuul frumosului şi al adevărului, când au povestit, cât mai aproape de o realitate istorică sângeroasă, despre violența extremă care a prezidat la construcția Națiunii americane. Astfel, veritabilul război de clasă care a fondat S.U.A. la cucerirea Vestului, pus în scenă fără fantasme idealiste ale celui bun sau ale binelui social, ale moralității sau ale imoralității sexuale, este expus în capodopera lui Michael Cimino, Heaven’s Gate, care a dovedit, prin mutilarea montajului dorit de regizor și prin boicotul general al cărui obiect a fost la apariția sa în Statele Unite, că Hollywood-ul nu glumește niciodată când e vorba să denunțe fantasmele democrației și bunele sentimente ce sfârșesc prin a triumfa în westernuri, în filmele polițiste sau în filmele de război [iii]. Nici măcar Orson Wells în culmea gloriei sale nu a putut păstra montajul original din The Touch of Evil, cu finalul său sinistru. El a fost obligat să lase concesii producătorilor.

A deveni adult

Dacă rămânem în cadrul civilizațiilor occidentale premoderne, cele care au evoluat către modernitate după Grecia (fără a ne aventura la sălbaticii care pun probleme diferite), se pare că fantasma face parte integrantă aici din imaginarul uman, hrănind atât politica, utopia, arta, literatura, pictura și sculptura, cât și devianța socială și sexuală. J. Laplanche și J.B Pontalis [iv] definesc fantasma ca pe „un scenariu imaginar în care subiectul este prezent și care creează reprezentări într-un mod mai mult sau mai puțin deformat prin procese defensive, vizând împlinirea unei dorințe și, în ultimă instanță, a unei dorințe inconștiente”. Pe scurt, fantasma vizează trăirea în imaginar mai mult sau mai puțin conștient și, pentru artiștii de care vorbim, o dorință neîmplinită sau imposibil de împlinit în realitate, prin aceea că supraeul (normele socioculturale) stabileşte barierele a ceea ce e interzis. Și dacă, aşa cum se întâmplă atunci când formarea personalității în copilărie a fost perturbată din diverse motive familiale sau sociale, supraeul nu poate să blocheze o pulsiune construită în imaginarul care dorește aproprierea fără rezerve a obiectului dorinței, de altfel, interzis, avem de-a face cu ceea ce se numește o stare patologică care nu este doar apanajul sexualității, ci se poate fixa pe religie într-o perioadă (blasfemia [v]), pe marfă într-o alta (furtul compulsiv [vi]). În ce-i priveşte pe sălbatici, aceştia își conjură fantasmele, pe care le înțeleg adesea, se crede, ca realități posibile în imediat și adesea periculoase, prin ritualuri uneori foarte crude sau prin terapiile uneori violente ale șamanismului sau ale vrăjitoriei/antivrăjitoriei.
Pentru Lacan, „fantasma este un montaj gramatical în care se ordonează urmând diverse răsturnări destinul pulsiunii, astfel încît nu mai există alt mijloc de a face „eul” să funcționeze în relația sa cu lumea decât trecându-l prin această structură gramaticală”. Cu alte cuvinte, fantasma este frustrarea care tinde către „acest ciudat obiect al dorinței” (sexul) care stimulează imaginile posibilului și construiește un discurs deturnat, uneori violent sau pur și simplu ireal (iluzoriu) al aproprierii sexului celuilalt sau al tuturor substitutelor sale. Această dialectică a frustrării obiectului sexual dorit de către eu este cea care dă naștere fantasmei sexului cu substitutele sale metaforic infinite ca, de exemplu, botinele servitoarei din Le journal d’une femme de chambre, care este, în mod evident, substitutul sexului și al violului. Alte substitute se pot fixa pe puterea economică sau politică. De fapt, trebuie reamintit că Freud și diverșii săi moștenitori subliniază că structurarea personalității umane se construiește în jurul raporturilor de sexe conștientizate simultan, visate (de unde rolul central al analizei viselor) și deviate de la raporturile lor inițiale. Vorbind despre „montajul gramatical” Lacan ne arată cum trebuie înțeleasă vocea verbului frustraților și al obsedaților de sex fără constrângerea supraeului. Or, inteligența acestei afirmații de interpretat și de înțeles (ceea ce nu înseamnă și de consimțit!) este respinsă într-o manieră feroce de acest neofeminism. Astfel, orice diferență de limbaj emisă de bărbați care folosesc expresii calificate drept nepotrivite, grosolane sau chiar umilitoare devine sursă de prohibiție, de interdicție, de represiune polițienească. Cu toate astea, trebuie spus iar, fantasmele care rămân la nivelul limbajului, al exprimării vizuale, al picturii, al poeziei, al dansului manifestă tocmai neîmplinirea practică a fantasmei, prin faptul că se substituie acțiunii printr-o metaforă și prin metonimie, pe scurt, ascunzînd-o sub diverse farduri. Cu alte cuvinte, mulți bărbați și multe femei au fantasme de pedofilie, de violuri sau de crime pe care nici măcar nu le enunță și care totuși le alimentează visele, iar, în cazul anumitor artiști, operele. Dar în praxis, în realitatea explicită a vieții cotidiene, ei nu violează, nici nu omoară [vii]. Or, această barieră, supraeul, care blochează libidoul în trecerea fantasmei ca discurs la actul, el însuși metaforic sau direct, ține de propriul omului sau, dacă se preferă, de natura umană deja modernă. Dacă, așadar, dintr-un motiv oarecare, bariera se dovedește a fi fragilă, disfuncțională sau, mai rău, neputincioasă, știm cel puțin de la greci că aceasta dă naștere hybris-ului, dereglării, dizarmoniei, excesului. În cazul emblematic și originar al lui Oedip, nonstructurarea fantasmei duce direct la moartea reală a tatălui, la incest, la automutilare ca refuz al realului (Oedip își scoate ochii pentru a nu-l mai vedea) și, last but not least, la suicidul femeii-mame-obiect-al-dorinței-sexuale (Iocasta). Cu alte cuvinte, când norma socială nu mai funcționează drept cenzură, i.e. drept castrare, „eul” dorinței se bucură de obiectul său într-un mod perceput și interpretat de socius ca fiind patologic. De aceea diversele sale manifestări explicite înțelese ca violență a dorinței sunt înțelese ca perversiuni sau ca parafilii inadmisibile pentru socius și nu au altă soluție decât închiderea în spitalul de psihiatrie (cf., pentru multiple exemple, lucrarea seminală a lui Richard Freiherr von Krafft-Ebing, Psychopatia sexualis, 1886).
Dacă acceptăm această abordare sistematic-patologică și represivă a fantasmei, care i-ar fi făcut pe Maria Bonaparte, Deleuze și Guattari, Foucault și Lacan să tresară, ar fi trebuit deci ca Weinstein să fie închis și îngrijit încă de la primele sale simptome: era un bolnav ca alţii denunțați de atunci încoace (și unii adesea fără dovezi) pentru trecerea lor la act. Dar iată, bărbatul abil și puternic a cărui patologie a adus prestigiu multora, era protejat de o tăcere până atunci complice și se știe că n-ai de ce să omori cloșca cu ouă de aur [viii]. Astfel, în urma acestui scandal, poate că locul firesc pentru o treime dintre producătorii și actorii de la Hollywood ar fi fost la spitalul psihiatric sau la închisoare. Fără a intra acuma în dezbaterea ridicată de Foucault în Istoria nebuniei în epoca clasică și în A supraveghea şi a pedepsi, singura problemă care ar fi trebuit să se pună și care, desigur, nu a fost pusă este aceea de a ști care sunt condițiile psihosociale și psihoeconomice care dau naștere unei astfel de dezordini a comportamentului unei societăți, în care spectacolul cinematografic al raporturilor bărbat/femeie, expuse adesea dincolo de limita exhibiționismului erotic de celebrii regizori, cu numeroase actrițe tinere sau mai puțin tinere, este omniprezent atât pe ecrane (a se vedea pentru cele mai explicite Basic Instinct cu Sharon Stone, Disclosure cu Demi Moore, 9½ Weeks cu Kim Basinger, Pulp Fiction cu Uma Thurman, sau Bridget Fonda în Jackie Brown etc.), cât și în viața publică a starurilor. Hollywood este întotdeauna cel mai înalt loc pentru expunerea farmecelor feminine, dar și al celor masculine, dacă ne uităm la partenerii acestor frumuseți: Mickey Rourke, Michael Douglas, Bruce Willis sau Samuel L. Jackson ca obiect central al dorinței pozitive sau negative.
Nu-i întâmplător că Freud fondează conceptul de„complex al lui Oedip”, în jurul căruia se petrece atingerea vârstei adulte, pe baza mitului lui Oedip. De fapt, în această poveste greacă se află la un loc și fantasmele, și trecerea la act. De aceea, a deveni bărbat sau femeie adultă, adică o ființă umană care știe să-și controleze pulsiunile libidoului său față de un celălalt recunoscut ca atare de către „eu” și să nu trăiască hybrisul decât în vis, în pictură sau în literatură, acest bărbat sau această femeie trebuie, pentru a face asta, să-şi omoare fantasmatic mai întîi tatăl, iar apoi mama, adică să accepte ceea ce Lacan numește „castrarea”, cu alte cuvinte să accepte realul structurilor exogame elementare ale rudeniei. Trebuie așadar ca acești adulți să fi interiorizat frustrarea dorinței inițiale pentru a o cantona în fantasma visată [ix], pentru a găsi modalitățile unei vieți sexuale acceptabile social, în care mama și tatăl nu sunt niciodată parteneri sexuali. Or, pentru ca fantasma să rămână doar în sfera imaginației personale, trebuie ca adultul în devenire să poată treptat domina și stăpâni această dorință primară (ori inaugurală), pentru a accepta la urma urmei să nu se mai substituie niciodată unuia dintre partenerii scenei primitive, al cărei martor ocular, auditiv sau chiar livresc a putut fi uneori. Ceea ce ilustrează perfect Leopold von Sacher-Masoch în amintirile sale din copilărie, care sunt marcate de o scenă primitivă ce-i va condiționa toată viața de scriitor şi chiar de foarte mare scriitor. Ascuns într-o debara la părinții săi, o surprinde pe mătușa sa pe care o numește Zenobia în timp ce-l umilește pe soțul ei. Ea îl lovește cu un bici în timp ce acesta are orgasm, dar când mătușa sa îl descoperă pe copilul ascuns contemplând scena, îl prinde și îl biciuiește de asemenea pentru a-l pedepsi (?) sau poate pentru a-i produce plăcere (?), căci a îndrăznit să ia parte și el la acest moment care îi era interzis [x]. Aici, ambele interpretări: a pedepsi și a resimți plăcere sunt plauzibile și, la anumiți adulți, sunt dorite ca practici căutate.
Există, de asemenea, spaima intensă în momentul descoperirii de către copil a scenei primitive, cum descrie Maurice Sachs în romanul său autobiografic Le Sabbat [xi], când acesta este trezit în plină noapte de strigătele sălbatice ale mamei sale care făcea dragoste cu un amant. Crezând că este agresată, întredeschide ușa camerei și o vede călărind sălbatic un bărbat. Amintire care îl va bântui toată viața sa plină de dezordine și rătăcire. Viața „normală” [xii] ar fi, așadar, întemeiată pornind de la această încadrare psihologică și socială, „castrarea simbolică”, în care învățarea sexualității „normale” ar bloca folosirea forței – fizice, birocratice sau financiare – pentru a-l poseda sexual pe celălalt prin violență. Or, acest lucru nu pare să funcționeze în rândul a multor segmente de populație europene și din Statele Unite.

Neofeminismul și bărbatul

Totuși, pentru doamna Natalie Portman un lucru este cert, fericirea, chiar puritatea etică ar fi în mod cert dobândite de societate dacă aceasta s-ar debarasa de „fantasmele masculine” (sic!). Putem ghici cu ușurință structura imaginară a unei astfel de societăți în care individul în socius ar avea libidoul sub controlul total și permanent al unui supraeu „sănătos” identificat cu un legislativ-represiv „just”. În această manieră, societățile noastre ar fi lipsite de orice rău, întrucât fantasma sexuală masculină a devenit întruchiparea răului absolut. S-a observat, de asemenea, că în această viziune, angelică aș spune, doar masculul ar avea o sexualitate negativă și agresivă, lipsită de respect față de celălalt şi punându-și în practică fantasmele criminale cum afirmă hiperneofeminista franceză doamna Caroline de Hass. Femeia n-ar avea partea sa blestemată din sexualitate [xiii]? La aceste jihadiste feministe se pare că nu. Femeia ar întruchipa binele și bărbatul răul. Se uită aici răceala cifrelor scoase la iveală de cercetările legate de sexualitate. Există aproape tot atâtea femei câţi bărbați care se uită la filme porno dintre cele mai violente pentru a-şi putea pune în mișcare dorința. În al doilea capitol al lucrării lui Seth Stephens-Davidowitz intitulat, Everybody Lies: Big Data, New Data and What the Internet Can Tell Us About Who We Really Are, găsim această descriere care va surprinde cu siguranță sufletele bune ale feminismului: „Printre căutările cele mai populare pe PornHub făcute de internauții femei există un gen pornografic care, vă previn, va tulbura numeroși cititori: sexul violent cu femei. În total, 25% dintre femeile care caută porno heterosexual pun accentul pe durere și/sau umilirea femeii – anal dureros, umilire publică și gangbang extrem brutal, de exemplu. Cinci la sută caută raporturi sexuale neconsimțite – violuri sau sex constrâns – deși aceste videoclipuri sunt interzise pe PornHub. Procentele căutărilor pentru toți acești termeni sunt cel puțin de două ori mai frecvente la femei decât la bărbați.” Mai mult, dacă bărbații recurg foarte des la froteurism [xiv], care era considerat în secolul al XIX-lea ca una dintre parafiliile care îi ducea pe adepții săi la spitalul psihiatric, în schimb o majoritate a femeilor sunt atrase de criminalii în serie. Astfel, criminalul norvegian Breivik primește sute de scrisori de dragoste pe an, iar una dintre admiratoarele sale l-a cerut recent în căsătorie; ne aflăm aici în fața unei perversiuni sexuale care se numește hibristofilie [xv]. Mascând formele specifice de violență sexuală real sau potențial feminine se determină a priori femeia ca privată de o parte din partea „blestemată” a sexului, făcând din bărbat întruchiparea răului definit într-un mod nefericit prin sintagma „societate patriarhală”, ceea ce ar vrea să spună că sistemele de rudenie matriliniare nu ar fi „patriarhale”. Aceasta arată necunoașterea lumii arhaice, ceea ce nu mă surprinde din partea unor conștiințe postistorice. De fapt, în societățile arhaice cu un sistem de rudenie patriliniar, singura diferență (fundamentală, desigur, pentru reproducerea organizării sociale) ținea de atribuirea copiilor unei filiaţii feminine sau unui clan feminin, și nu masculin, în funcție de caz. De exemplu, copilul unui cuplu aparținea liniei sau clanului unchiului matern al mamei, ceea ce se numește cu un termen tehnic provenind din latină „avonculat”.
În epoca victoriană femeia era cea a cărei sexualitate „malefică” trebuia să fie constrânsă, astăzi e bărbatul…
De fapt, toate discursurile teoretice ale neofeministelor și punerea lor în aplicare vizează instaurarea puritanismului sub forma unei inversiuni a celui care domina cândva epoca victoriană și al cărui scop explicit ar fi dorința de a elimina răul, întruchipat doar de bărbat, făptură libidinoasă care trebuie castrată pentru că fiecare dintre gesturile sau privirile sale ar duce la realizarea fantasmelor sale sexuale mortale. În epoca victoriană femeia era cea a cărei sexualitate „malefică” trebuia să fie constrânsă, astăzi e bărbatul… [xvi] Un segment al societății crede că a rezolvat problema inversându-o. Mă îndoiesc în această privință. Dar explicitul maschează și implicitul. Ideea este ca femeile burgheziei să preia o putere identică puterii bărbaților din cadrul burgheziei pentru cea mai bună dintre lumile posibile ale exploatării, făcând să se creadă într-o sensibilitate mai mare a femeilor față de nefericirea umanității! Există în aceasta simulacrul propriu falselor lupte ale modernității târzii. Numirea recentă în fruntea CIA a unei doamne care a organizat și a supravegheat tortura în închisorile clandestine din Statele Unite este desigur un eveniment minor, dar foarte revelator pentru ipocrizia mișcării #Metoo. De aceea, când Statul profund vrea să se creadă într-o nouă legitimitate a acțiunilor sale represive, el desemnează o femeie, Condoleezza Rice, Madeleine Albright, Hillary Clinton, Margaret Thatcher, Theresa May, El Khomri, Vallaud-Belkacem etc. … După cum declara cu mult bun simț actrița americană Susan Sarandon (membră a partidului democrat și sprijin al lui Bernie Sanders), care a rămas indiferentă la apelurile lui Hillary pentru un vot feminin: „eu nu votez cu clitorisul meu!”, a declarat aceasta. De altfel, aceste hiperfeministe doresc să aibă o acoperire de stânga, de aceea invocă lecțiile marilor feministe socialiste de la începutul secolului al XX-lea, cum ar fi Rosa Luxemburg, dar ele cenzurează esențialul din acestea, adică denunțarea oricărei colaborări între scopurile femeilor burgheze și cele ale luptelor femeilor proletare:
„Datoria de a protesta împotriva opresiunii naționale și de a duce lupta, ceea ce corespunde orientării de clasă a proletariatului, își are fundamentul în dreptul națiunilor, dar egalitatea politică și socială a sexelor nu decurge din niciun drept al femeilor, la care se referă mișcarea feministă burgheză. Aceste drepturi nu pot fi obținute decât de o opoziție generalizată împotriva sistemului de exploatare bazat pe clase, împotriva tuturor formelor de inegalitate socială și împotriva oricărei puteri de dominare. Într-un cuvânt, aceste drepturi nu pot fi deduse decât din principiile fundamentale ale socialismului.” [xvii]
Înlocuirea pronumelor personale ca discurs corect din punct de vedere sexual nu poate rezolva problema puterii generale a exploatării, pentru că un patron femeie exploatează la fel ca un patron bărbat. Dacă mişcarea capitalului nu are sex, cea a marii politici nici atât! Mai mult, s-a modificat oare fundamentul ontologic constituit de permanența fantasmei sexuale? S-a atenuat oare prin riscurile represive forța dorinței inerente speciei atunci când privirea se îndreaptă spre obiectul principal al dorinței sexuale? Sigur că nu, lucrurile stau mai degrabă ca în cazul rezultatelor date de condamnarea la moarte, care nu a redus niciodată criminalitatea. Lupta împotriva sărăciei, în schimb, da! Acest nou discurs al conformismului puritan propriu noilor superclase de mijloc nu maschează oare lupte ipocrite și false pentru apărarea privilegiilor într-o perioadă în care, într-o societate a hiperindividualismului, crizele succesive ale capitalismului și șomajul fac mana mai limitată? Mai mult, acest discurs funcționează ca și cum răul datorat sexualității bărbaților în diversele sale modalități nu ar fi inerent în mod fundamental condiției umane moderne! Căci problema persistă. Dacă omul, deci şi bărbatul, este bun prin natura sa, așa cum crede majoritatea acestor neoiluministe (fără a avea dreptate, aș spune eu), atunci care ar fi condițiile economice și sociale care ar da naștere unei psyché a răului în bărbat? Putem vedea limpede, Natalie Portman și emulii săi occidentali încearcă să reconstruiască o societate epurată, o societate transparentă sieși, pură și puritană, pe fondul uitării fundamentelor tehno-economice ale lumii noastre, o societate asexuată sau de-sexuată, în care dorința femeilor ar ține de angelism, iar fantasmele sexuale ale bărbaților ar fi purtătoarele răului, o societate nu doar fără fantasme și, ca efect, adaugă ea cu candoare, „fără gelozie”, uitând că gelozia este una dintre dovezile cele mai puternice ale dragostei, violentă uneori fără-ndoială, dar o dovadă pe care literatura a dezvoltat-o de nenumărate ori. Dragostea nu este oare și violență?
Cu privire la acest subiect, discursul de deschidere a ceremoniei de decernare a premiilor Oscar din 2018 ne oferă demonstrația că această speranță a unei lumi asexuate le muncește pe elitele showbiz-ului și feminismului monden. Când prezentatorul lăuda calitățile estetice ale statuii Oscarului şi îi observa aparentele mâini, a adăugat: „nu are penis!” (sic!). Chiar dacă sub formă de glumă, există aici, subiacent, orizontul unui model societal [xviii]. Se pare, așadar, că doamna Natalie Portman și cele asemenea ei doresc în această privință un fel de 1984 al libidoului. Or, nu există formă de sexualitate fără partea sa de umbră, fără partea sa blestemată [xix]… Idealul purității la care aspiră neofeministele poate fi găsit în romanul antitotalitar al lui Huxley, Brave New World, în descrierea unei societăți care ar fi total transparentă sieși, univocă, fără ambiguitate ori polisemie, pe scurt: visul oricărei societăți totalitare ideale pe care nu au putut-o pune în practică niciodată totalitarismele secolului al XX-lea, în ciuda violenței ingineriei lor sociale.
Pentru a împlini speranța unei lichidări a fantasmei sexuale masculine (ar trebui adăugat și a celei feminine, dar neofeministele nu vorbesc niciodată despre asta), neofeministele nu propun altă măsură decât represiunea polițienească și juridică, vechiul sistem de supraveghere și pedepsire pe care filosofii, istoricii și psihanaliștii reușiseră încet a-l face să fie abolit în zorii anilor 1960 (mai puţin, în mod firesc, în cazul violului urmat de crimă). În lupta pentru o lume fără fantasme, o lume în care răul, nemaifiind practicat, nu poate fi nici enunțat, se pregătesc căile către gulaguri psihologice și psihosexuale mai dure chiar decât cele ale Uniunii Sovietice, gulaguri cu celule în care instrumente hipertehnice ar permite interdicţia visării și a fantasmei; și dacă s-ar întâmpla din nou ca indivizii să viseze, sisteme de înregistrare i-ar denunța imediat pe vinovați pentru a-i pedepsi numaidecît. Dacă această speranță a noului puritanism feminin ar ajunge într-o zi să se împlinească, ea ar marca sfârșitul oricărei societăți umane fondate pe raportul simbolic al jocurilor de limbaj pacifiste sau violente între „eul” bărbat și altul său diferit, femeia, între „eul” femeie și altul său diferit, bărbatul. S-ar ajunge astfel la acceptarea unei stări de nediferențiere sexuală și socială a masei, în timp ce o minoritate a inginerilor, aleși/alese printre aleși/alese [xx], ar fi dispensată de noul nomos, de noua lege a normalității, cea a sexului și, în același timp, a dominației economice. Majoritatea absolută ar fi dresată pentru viața asexuată a producătorilor-exploatați în noul „parc uman”, în care interdicția fantasmei ar merge evident mână în mână cu cea a seducției, a dragostei, a diferențelor de limbaj, a gesturilor uneori deplasate, sfârșind prin a face ultimul pas spre controlul absolut al oricărei reprezentări simbolice legate de sex, chiar şi a criticii sexuate a sexului. Așa cum spusese deja foarte bine Baudrillard: „Seducția reprezintă stăpânirea universului simbolic, în timp ce puterea nu reprezintă decât stăpânirea universului real [xxi]”. Totuși, în schița desenată și dorită de neofeministe s-ar ajunge mult mai departe prin aceea că puterea simbolică și puterea reală nu ar mai fi decât unul și accelași praxis. Speranța pe care o nutresc doamna Natalie Portman și numeroasele neofeministe radicale, precum doamna Caroline de Hass în Franța, schițează o societate care ne-ar deprinde pe toți cu stăpânirea posibilă a lumii simbolice sexuale, cu toate derapajele sale posibile, dorind o lume total uniformă, fără nicio ambiguitate, fără vise, fără fantasme, fără gelozie, fără dragoste, o lume a totalei „transparențe a răului”, adică o lume fără căință, fără drumul către Damasc și fără iertare. O societate „curată” în care libidoul nu și-ar mai putea exprima fantasmele, o lume unde, la urma urmei, libidoul s-ar reduce la autosatisfacerea fără cunoaştere a celuilalt: lumea onanismului schizoid, a sex toys, a păpușilor gonflabile, a contemplării filmelor porno în fața cărora fiecare se masturbează.
Mai mult, în spatele discursului doamnei Natalie Portman este precizată simultan respingerea tuturor strategiilor de seducție în vederea unei relații pur contractuale, deci juridice, în care partenerul este redus la a fi doar un sex toy utilizabil după artificiile unui contract de vânzare, având propriul mod de întrebuințare și poate un serviciu postvânzare în caz de pană a dorinței, atunci când contractul o cere. Ceva de felul acesta: tu îmi dai acces la o anumită parte din corpul tău, dar trebuie să semnezi aici, în partea de jos a acestei pagini, pentru ca eu să nu pot fi acuzat de hărțuire sexuală sau, mai rău, de viol. Or, în afară de hărțuirile grosiere ale indivizilor cu un supraeu slăbit din diverse motive psiho-sociale, care au fost deja în parte analizate de Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse [xxii], cele mai autentice raporturi amoroase și pasionale între bărbați și femei, între bărbați și bărbați, între femei și femei sunt elaborate pe jocurile mereu ambigue ale seducției, pe jocurile „dragostei și hazardului” și ale cochetăriei care sunt departe de a fi lipsite de violență. Pentru cei care au curiozitatea de a reciti câteva celebre exemple literare, îi trimit la La Duchesse de Langeais,  La Recherche du temps perdu cu iubirile lui Swan și Odette, ale lui Charlus și Jupien, la Venus Erotica a lui Anaïs Nin, la splendidul poem al lui Baudelaire, Madrigal triste, și, last but not least, la Onze milles verges de Guillaume Apollinaire, etc. [xxiii] Aceste relații pasionale, complexe, adesea violente, mereu ambigue, la limita extazului și a morții (nu se spune oare că plăcerea sexuală extremă este o „mică moarte”?) sunt absente când relațiile de cuplu heterosexuale sau homosexuale nu sunt, vai!, decât întruniri de singurătăți speriate sau, mai rău și mai terifiant, aranjamente financiare sinistre între membrii burgheziei sau ai micii burghezii, tranzacții financiare lugubre, sordide sau carieriste și, cel mai adesea, nespuse, care sunt mascate în mod vulgar sub numele de dragoste și pe care le-am putut constata de atâtea ori în rândul cuplurilor întâlnite în viața mea profesională sau în timpul meu liber.
La lectura mărturiilor și romanelor realiste pare evident că seducția care este tocmai punerea în practică a unei fantasme în sensul că persoana cealaltă reală, cea dorită nu este niciodată altceva decât întruchiparea aparte a dorinței generale proiectate de „eu”, cel care, în teorie, după ce a obținut o dată satisfacție regăsește vidul existențial prealabil care îl determină să reitereze jocul seducției, ceea ce îl conduce uneori să-l substituie pe un celălalt uman cu un obiect, sau chiar mai multe obiecte ale seducției, într-o frenezie consumatoare de marfă. Exemplul perfect al acestei dinamici a seducţiei, ca dorință ad infinitum a unui libido insaţiabil – cum ar fi, de asemenea, orice dorință care se fixează pe marfă –, este descris de o manieră cvasientomologică în romanul epistolar al lui Laclos, Les Liaisons dangereuses [xxiv]. Cu toate astea, trebuie amintit numaidecît, revanşa vieții sentimentale reale – adică frustrările, lașitățile, trădările, neînțelegerile – este adesea teribilă. În ficțiuni, seducătorii și seducătoarele sfârșesc tragic (Valmont, Merteuil, Don Juan, ducesa de Langeais, printre altele) și în realitate, când vine vârsta, seducătorii în serie intră lent, dar iremediabil, într-un declin depresiv, precum Casanova la Praga sau marchizul de Sade, care la eliberarea sa din Bastilia în 1789, după treisprezece ani de închisoare (şi înainte de a se întoarce acolo în timpul Terorii, pentru a fi eliberat iar după Thermidor, întorcându-se în închisoarea-azil din Charenton câțiva ani mai târziu, unde a murit în 1814), încetează să-și pună în practică fantasmele de seducție erotico-criminale, pentru a face din acestea sursa de inspirație a uneia dintre operele majore ale literaturii franceze, pe care au comentat-o, adulat-o sau criticat-o numeroși autori, la fel de importanți ca Apollinaire, Georges Bataille, André Breton, Paul Eluard, Simone de Beauvoir, Lacan sau Deleuze [xxv].
Poate că acesta ar fi momentul să amintim inimilor bune și damelor patronese ale neofeminismului burghez că toți acești libertini obsedați de cuceriri feminine (și masculine) obținute prin mijloace care depășesc în perfidie simplele jocuri ale unei seducții verbale, erau niște atei violent anticlericali, bărbați (și femei), pentru care jocurile adesea mortale ale sexului și erotismului sadomasochist erau o provocare la buna purtare formală și ipocrită propovăduită de Biserica catolică, apostolică și romană și de partidul bigoților. Se poate chiar afirma direct că anticlericalismul radical este chiar fondul însuși al operei lui Sade, la fel și a celei lui Laclos. La acești libertini, cum erau numiți în epocă, ar trebui adăugată marea figură a feminismului intelectual din secolul al XVIII-lea, Madame Dupin, femeie a Luminilor, care a apărat dreptul pentru femei de a-și gestiona bunurile și operele liber, fără a le cenzura pe cele ale bărbaților [xxvi].
Or, în prezent, am intrat din nou în era cenzurii morale, după politica redusă la moralina drepturilor omului cu geometrie variabilă, adică politica redusă la emoțiile unui sentimentalism superficial difuzat masiv de presă și de rețelele sociale, este vremea moralei sexuale a noului puritanism, adică al denunțărilor ipocrite din cadrul claselor superioare. Astfel, un grup de harpii [xxvii] engleze a reușit să determine luarea de pe simezele muzeului orașului Manchester (Manchester Arts Gallery) tabloul Hylas and the Nymphs de Waterhouse (1896), reprezentând frumoase nimfe cu pieptul gol (loc important pentru fantasmele sexuale nu doar masculine, dar și feminine), contemplate de un tânăr bărbat, totul într-un decor de verism naturalist simbolic [xxviii]. Ele reactualizează un puritanism considerat dispărut odată cu revoluția sexuală din anii 1960-1970 și care părea să fi pus capăt definitiv ipocriziei puritanismului victorian… Ca și cum, sub pretextul libertății, al egalității și al luptei împotriva abuzurilor și fantasmelor sexuale, neofeminismul ne-ar reîncălzi poțiunea celui mai vulgar puritanism anglo-saxon. Istoria se repetă, dar întotdeauna sub forma unei pastișe de proastă calitate. Pentru că ipocrizia evidentă a acestui neofeminism se poate citi în această ştire foarte recentă, venită tot din Anglia, cea a scandalului din Teldfor, oraș mediu din partea de centru-nord a țării unde, la momentul lui « #balancetonporc », grupările feministe, mass media și autoritățile n-au spus și n-au făcut nimic până foarte recent, în toată perioada de după 1980, când aproape o mie de tinere fete engleze au fost abuzate sexual, torturate, determinate să avorteze sau obligate să se prostitueze de bande ale căror membri erau de origine pakistaneză sau bengaleză. Autoritățile au afirmat, pentru a se disculpa, că nu doreau să creeze o atmosferă de rasism [xxix]! Nu-ţi vine să crezi…

Fantasmă și gender

După ce am amintit foarte rapid antecedentele literare și psiho-politice care au ilustrat practicile și imaginarul unei culturi în care fantasma sexuală creatoare de sens simbolic, dar și de violențe reale, a sfârșit prin a crea realitatea (viața lui Sade, Sacher-Masoch, Nietzsche, Lou Andrea Salomé, dintre exemplele cele mai celebre; crime pasionale și criminali în serie pentru cele mai sinistre) și prin a produce, odată cu nașterea monarhiei absolutiste, apoi a statului republican centralizat, represiunea sa de puterile poliției și ale științei medicale, să revenim iar la intenția doamnei Portman și a hiperfeminismului contemporan de a dori să se pună în practică „o lume fără fantasme sexuale”. În mintea vedetei, fantasma sexuală masculină și reprezentările pe care aceasta le creează se prezintă ca un rău absolut, de aceea trebuie deci eradicată pentru a construi o lume nouă, un nou Ierusalim pământesc în care răul întruchipat în bărbat și prin bărbat să fie obiectul celei mai violente și mai feroce represiuni. Pe scurt, ele au în vedere lumea binelui permanent [xxx]. Or, fără să știe poate, ele revin la o foarte veche întrebare: cum putem concepe binele dacă răul nu există? Creștinismul a propus un loc al binelui absolut, dar acesta era în lumea cerească, dincolo de lumea pământească, cea a Învierii sufletelor și trupurilor (nu suntem gnostici, este vorba de o înviere dublă) și a Judecății de Apoi. Se afirmă că cel care întruchipează răul în Noul Testament, Iuda, trebuie să fie într-un fel slăvit; de fapt, fără lacomia și trădarea sa nu ar fi existat dovada dumnezeirii lui Christos. Or, lumea binelui din lumea de dincolo se obține tocmai datorită acelui ceva ce constituie originalitatea creștinismului (cel puțin în versiunile sale în care predestinarea este eliminată, deci parțial antipauliniene): nimic mai puțin decât libertatea umană. Omul poate așadar să facă răul la fel ca binele, să câștige bucuriile inefabile ale cerurilor sau să cadă în chinurile nesfârșite ale flăcărilor infernului [xxxi]. Și, potrivit teologilor creștini catolici și ortodocși, omul ar fi fost chiar înclinat natural către bine, dacă păcatul originar nu i-ar fi corupt sufletul, motiv pentru care trebuie să se căiască întreaga sa viață pământească. Or, ca şi creştinismul, lumea secularizată venită din perioada Luminilor nu e lipsită nici pe departe de o credință solidă în bunătatea naturală a omului ca o calitate inerentă speciei. Dimpotrivă, chiar aceasta este, după Rousseau și împotriva lui Hobbes, mărturisirea de credință și fundamentul ontologic al tuturor filosofiilor politice ale Luminilor, de la Kant până la Marx și al tuturor științelor umane de la Durkheim la Levi-Strauss, de la Boas la Marshall Shallins.
Să revenim încă o dată la dorințele doamnei Portman și să le privim ca simptome ale unei ”lumi fără fantasme sexuale masculine”, pe care trebuie în mod necesar și logic să le punem în legătură cu teoria genului. Îndreptându-ne privirea dincolo de smiorcăielile altruiste proprii interpretărilor politice ale prezentului, teoria genului funcționează ca o desexualizare a speciei umane, ca o voință de a contrazice ceea ce a constituit esența însăși a evoluției a aproape tuturor speciilor, raportul procreator mascul/femelă, care nu este altceva decât raportul ontologic cu viața, das Dasein-ul întregii vieți. Astfel, potrivit acestei teorii care pare ieșită din capul unui mutant sau al unei mutante, băiatul sau fata nu se nasc mascul sau femelă, ei sunt, s-ar spune, fabricați astfel de moravurile și codurile sociale. Acest aspect e în parte incontenstabil şi nimeni nu l-a contestat serios, pentru că există diverse comportamente și jocuri de roluri masculine și feminine proprii fiecărei culturi şi pe care fiecare cultură o predă copiilor săi. Acest ansamblu de moravuri contrastante erau numite de greci Paideia, de către germani Bildung, în franceză s-ar zice cel mai bine éducation. În pofida acestui lucru, nu este decât parțial adevărat, deoarece până în prezent cea care asigura reproducerea speciei și care, în majoritatea cazurilor, o asigură încă este diferența sexuală determinată cultural și, simultan, proprie lui zoé, punând astăzi umanității problema extrem de gravă a exploziei demografice a Lumii a Treia și, mai precis, aceea a Africii negre. Totuși, dacă luăm în considerare informațiile furnizate de presa societăților celor mai moderne, adică al celor mai avansate din punct de vedere științific, putem afla că un bărbat a rămas însărcinat, că a devenit femeie și că o femeie a devenit bărbat. Controlul procreerii prin diverse procedee chimice sau materiale a dovedit deja că independența femeilor, adică separația plăcerii sexuale de procreere a triumfat în fața naturii datorită progreselor științelor (chimie, fizică, biologie, medicină și chirurgie): libertatea fiziologică a femeii și controlul total al sexualității sale fiind exact produsul tehno-științei, al lui Gestell, al „dispozitivului”. Nu este așadar departe pasul care pregătește fabricarea ființelor vii prin fecundarea in vitro și, mai mult chiar, momentul copiei identice prin clonare: au fost deja clonate celule stem, o oaie și câini beagles, nimic nu va împiedica mâine clonarea ființelor omenești, fabricând bărbați și femei la cerere după caractere fizice și psihice predeterminate la cerere (a cui însă?), prin intervenție directă asupra ADN-ului. Căci experiența secolului precedent ne-a învățat că niciun cod etic nu rezistă dinamicii obiectivării tehnoștiinței, cea care datorită inovației permanente dă naștere simultan enormelor plusvalori ale capitalului. Astăzi suntem pregătiți să realizăm ficțiunea literară a lui Huxley, Brave New World! Și ceea ce este în joc atât în lumea fără fantasme, cât și în teoria genului nu este, așa cum au afirmat-o unii fără a avea dreptate, crearea unei lumi androgine gândite ca la începutul lumii, înainte ca Zeus, potrivit lui Platon [xxxii], să pună organe sexuale pentru a distinge bărbații de femei și pentru a construi astfel lumea, temă care a fost reluată în secolul al XIII-lea de kabaliștii din Provence [xxxiii]. Ceea ce este astăzi în joc este transsexualitatea și transgenul, care tocmai că nu se pot materializa fără ajutorul progresului fabulos al tehnoștiinței. Nu este vorba nici de travestiţi, nici de homosexualitate, ci de o lume a unui turnover al sexului permanent prin apofază sau, cel puțin, prin discreditarea în care este ținută „legea naturală modernă”. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de interes să subliniem o contradicție cu greutate, proprie acestei orientări radical confuze a postmodernității, adică faptul că aceleași persoane care pledau pentru transgen și transsexualitate, adică pentru o dominație totală a legilor naturii și supunerea lor totală la voința umană a momentului (la Zeitgeist), se afirmă simultan ca fiind avocații teoriei drepturilor omului ca esență a „legii naturale”. Ar trebui știut pe unde suntem în această privință! Legea naturală este sau nu este, aici nu există posibilitatea de a fi între cele două. Or, pînă acum niciodată n-a domnit o confuzie a gândirii cu atâta dezinvoltură printre pretinșii intelectuali, actori ai științelor umaniste și mai ales în domeniile sociologiei, ai antropologiei sexuale şi chiar şi în cel al filosofiei sociale.
Într-una dintre cele mai bune lucrări ale sale, La Transparence du Mal, Baudrillard notează, printre alte remarci, că activitățile umane postmoderne sunt caracterizate de o stare „trans-”: trans-economie, trans-estetică, trans-politică. În al doilea capitol al cărţii sale, cel consacrat transsexualității, ajungem la nediferențierea sexuală, subliniază el. Or, după mai 1968 și, în anii care au urmat, sexualitatea a fost raportată la plăcerea sexuală generalizată: „jouir sans entraves [xxxiv]” era unul dintre sloganurile ce decorau pereții universității din Nanterre și mulți l-au pus în aplicare [xxxv]. Totuși, de la întorsătura hiperfeministă de la începutul anilor 2000, sexul va abandona discursul legat de plăcerea fără limită și discursul complementar al antirepresiunii, „este interzis să interzici”, pentru o nouă stare de spirit represivă. Potrivit unei mutații antropologice a speciei, sexul ca și politica și arta se va angaja într-o stare de proteză. Este evident astăzi că se uită prea des că plăcerea fără limite nu era ceva necunoscut în societățile occidentale, astfel, de la moartea lui Ludovic al XIV-lea devenit bigot, de la Regență, secolul al XVIII-lea a fost cel al plăcerii cu orice mijloace practicată de clasa aristocratică [xxxvi]. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, mai puțin vizibilă într-un secol puritan, plăcerea sexuală frenetică a marii burghezii s-a dezvoltat prin frecventarea celebrelor bordeluri de lux, a prostituatelor de prestigiu și a petrecerilor depravate [xxxvii]. Mai rău, astăzi este evident că  nu am mai putea nici arăta, nici face un film precum cel al japonezului Osiga Noshiga, L’Empire des sens, 1976 (titlul original fiind literal „la corrida de l’amour”). De aceea figurile cele mai emblematice ale showbiz-ului postmodern ilustrează transsexualul, neexplicitând nici metafore ale plăcerii sexuale, nici fantasme ale erotismului, ci ceva ce seamănă cu nişte proteze umane, asemenea păpușilor mecanice sau gonflabile, mai recent roboților electronici: un Michael Jackson mutant, albit și reconstruit în zombi printr-o chirurgie pe care cu greu o putem numi estetică; Madonna, o agitată a aerobicului cu un corp plastifiat și cu privirea glacială; un David Bowie cu sexul tocmai nedeterminat, o ființă intersiderală venită din glaciațiile hiperboreale; un Marylin Manson, un fel de clown care pare că iese dintr-o celulă subterană a unei fortărețe medievale, fără să o uităm pe inevitabila Lady Gaga, un fel de agitată frenetică săltând prin tresăriri ale abdomenului, încât nu îți poți da seama dacă este apucată de dansul lui Saint-Guy [xxxviii] sau dacă se chinuie să-și contenească nevoia presantă de a defeca. Iată tot atâtea întruchipări (și altele pe care le uit și pe care le vedem sau le auzim în toate clipurile de pe MTV) ale acestei transsexualități spectaculoase pe care o mai putem observa în maniera contemporană de a dansa: s-au dus tangourile erotice, paso-doble senzuale, valsurile musette languroase, slow-urile voluptoase sau chiar be-pop-ul înrăit, astăzi ne agităm fiecare pentru sine în cea mai insuportabilă cacofonie metalică, scufundați în propriul individualism onanist. Întrebată de un jurnalist dacă o tânără femeie frumoasă îmbrăcată provocator este conștientă de efectul erotic provocat asupra bărbaților prin ținuta sa, o militantă feministă i-a răspuns că aceasta nu este problema sa pentru că ea se îmbracă cum vrea fără să țină cont de alții. Ce mai putem spune! Celălalt nu mai contează în transsexualism, „fiecare își face lookul său” [xxxix], fiecare pentru sine, într-o existență mohorâtă, fără alt orizont decât domnia absolută a mărfii, care oferă tocmai toate simulacrele de proteze, atât de mult că „nu mai rămâne decât a face act de prezenţă, fără să ne punem problema de a fi, nici măcar de a fi privit(ă) […] a fi tu însuți devine o performanță efemeră, fără viitor, un manierism dezvrăjit într-o lume fără maniere” [xl]. Aspectul efemer, a avea-ul fără de sfârșit al consumismului, căutarea frenetică a bunăstării deja dobândite a înlocuit căutarea Ființei. De aceea, a fi tu însuți în prezentul nostru nu mai înseamnă decât aparența sinelui pentru o zi, o seară fără perspectiva zilei de mâine. Se trece de la o aparență la alta, potrivit modelor celor mai labile, într-o societate fără asperități, netedă, aseptizată, o societate unde, așa cum scrie Baudrillard, răul nu mai poate fi nici enunțat, nici simbolizat, decât cu riscul de a fi anatemizat, o lume pe care nu o mai putem supune limbajului fantasmei. Dacă răul nu poate fi enunțat, nici dorința nu mai poate, pentru că ar antrena mereu o anumită doză de violență, fie ea metaforică, metonimică sau imaginară. Transparență a răului care nu împiedică răul să lucreze praxis-ul social. El trebuie însă disimulat bine în tăcerea mediatică și nu trebuie verbalizat nici măcar în sfera privată.
Or, această lume fără asperități este exact lumea pe care o dorește doamna Portman și multe altele mai puțin celebre decât ea. Lumea fără fantasme sexuale masculine (despre ale femeilor nu poate fi vorba!) nu face decât să valideze tardiv sfârșitul revoluției sexuale și plăcerea fără limite, care în Statele Unite începuse cu mișcarea hippie, flower power, centrată simultan pe o politică de opoziție fermă la războiul din Vietnam, exercitată de o Americă tânără și rebelă. Astăzi, la fel cum nu mai e vorba de plăcere, nu mai e vorba nici de mișcări de masă care să conteste războaiele imperialiste duse de cele patru mari puteri occidentale.
Dimpotrivă, mișcarea neofeministă, burgheză în esența ei, nu caută decât privilegii pentru femeile burgheziei şi ale micii burghezii, pe scurt pentru ceea ce poate fi numit upper middle class (chiar dacă unele dintre ele trebuie că au doar impresia că-i aparțin). Suntem foarte preocupați de vedetele abuzate de la Hollywood, cărora le-au fost promise o mare carieră cu Oscar drept recompensă, dar foarte puțin de casieriţele de la supermarket, de angajatele unei companii de curățenie, de muncitoarele românce din domeniul agricol din Sicilia, amenințate cu ruperea contractului dacă nu se culcă cu patronul.
Este adevărat că supermarketul, gălețile și măturile femeilor de serviciu, mâinile deteriorate ale muncitoarelor din sfera agricolă sunt mai puțin glamour decât luxul hollywoodian [xli]. Or, în acest bal al minorităților ce caută privilegii împotriva majorităţilor exploatate, rareori putem auzi vorbindu-se astăzi despre femei ca proletare. Una dintre mişcările feministe cele mai puternice din S.U.A. a declarat, prin gura președintei sale, că nu va mai organiza nicio manifestare împotriva politicii americane și israeliene în Orientul Mijlociu atâta timp cât femeile americane nu vor fi eliberate. Eliberate astăzi de ce? De fantasmele agresive ale bărbaților sau de exploatarea salarială? Iată un argument care trebuie să-i încânte pe neoconservatorii de toate tipurile în demersurile lor militare criminale din lume.

O lume a dreptului în care totul se plătește, fără fantasme și lupte politice

Or, tocmai, lumea fără fantasme pe care o preconizează doamna Portman este o lume a dreptului, și nu o luptă politică, în care întâlnirea dintre sexe nu este o stare fuzională de sentimente și angajamente intelectuale, ci situații funcționale provizorii, în care toate tentativele de atingere și verbalizare ar fi garantate prin tot atâtea contracte prealabile.[xlii] În acest punct de desexualizare, nu mai este vorba de seducție, de erotism, de sublimarea raporturilor bărbat/femeie, ci de funcționalități înlocuibile pe care știința (medicina și chirurgia) și banul (a plăti mame surogat, de exemplu) le pot deplasa atât pe raportul bărbat/femeie, cât și pe cel femeie/femeie. De fapt, din momentul în care nu se mai poate vorbi despre rău, nu mai este posibil, fără a fi amenințat cu un proces sau chiar cu închisoarea, să verbalizezi sau să-ți ilustrezi fantasmele în jocurile de limbaj ale seducției și să metaforizezi dorința în diverse maniere, chiar brutale uneori, căci se știe, fie şi doar prin lecturile poetice, romanești sau prin filme, dorința, violența și moartea sunt fără încetare active în pasiunea amoroasă. Poate că, în postmodernitatea noastră prezentă, postindustrială și, într-o anumită măsură, postistorică, dragostea, noțiunea arhaică a raportului „eului” cu celălalt, nu ar fi decât o problemă de pasiune, uneori de pasiune devorantă, incendiară, criminală și mortală, ci pur și simplu o stare contractuală de moment și labilă, între participanți interșanjabili. Ceea ce ar fi – ce ironie crudă a istoriei! – una dintre marile victorii ale burgheziei celei mai avansate ale modernității târzii.
[i] Traducere proprie, O.C
[ii] Am comentat îndelung acest distih cvasimetafizic într-o lucrare intitulată: Vivre et survivre en Roumanie communiste : Rites et discours versifiés chez les paysans du Maramureş, L’Harmattan, Paris, 1998. Apărută în română într-o traducere de Adrian T. Sârbu, Cluj, Dacia, 1999.
[iii] Traducere proprie, O.C
[iii] Am comentat îndelung acest distih cvasimetafizic într-o lucrare intitulată: Vivre et survivre en Roumanie communiste : Rites et discours versifiés chez les paysans du Maramureş, L’Harmattan, Paris, 1998. Apărută în română într-o traducere de Adrian T. Sârbu, Cluj, Dacia, 1999.
ric natura criminală a puterii lui Blair și înțelegerea cu Bush pentru a declanșa războiul din Irak.
[iv] Psihanaliști celebri ai școlii de la Paris. Cf. Vocabulaire de la Psychanalyse, V° Fantasme, P.U.F., Paris, 1971.
[v] În memoriile sale cineastul suprarealist Luis Buñuel notează că iezuiții l-au făcut să o iubească atât de mult pe Fecioară încât ca elev se întâmpla să se fofileze în sigurătatea bisericii colegiului pentru a se masturba în fața uneia dintre statuile ei.
[vi] Cf., filmul lui Robert Bresson, Pickpocket, 1959.
[vii] Expresie având sensul de a da cu piciorul unei șanse, unei mari bogății. Exemplele remarcabile ale lui Balthus, Thérèse rêvant, fantasmă sexuală masculină și La leçon de guitare, fantasmă sexuală feminină. O asociație feministă a lansat acum o lună, în continuarea mișcării #Metoo, o petiție care a strâns mai mult de 10 000 de semnături pentru a retrage de pe simezele Muzeului Metropolitan de Artă tabloul lui Balthus, Thérèse visând sub pretextul sugestiilor sexuale periculoase, ceea ce muzeul a refuzat în mod ferm.
[viii] Nu voi vorbi aici despre motivul unei denunțări așa de tardive, care pare mai degrabă a fi o reglare de conturi între moguli din business decât o operațiune de etică socială și individuală.
[ix]  Jacques Lacan, Écrits, 2 tomes, Edit. du Seuil, Paris, 1971.
[x] Leopold von Sacher-Masoch, La Madonne à la fourrure, Paris, 2009. Original, Venus im Pelz, 1870.
[xi] Maurice Sachs, Le Sabbat, Corréa, Paris, 1946.
[xii] Problema de a ști care ar fi esența unei „vieți normale” rămâne suspendată și nu este dezbătută în acest scurt eseu.
[xiii] Pe acest subiect a se vedea subtilul și sinistrul film al lui Luis Buñuel, Belle de Jour, 1967.
[xiv] Sau frotaj, neologism construit de la verbul fr. Frotter – a freca. Este o parafilie în care satisfacția are loc prin atingerea de trupul unei persoane de obicei străină, fără consimțământul acesteia.
[xv] Cf., The Strait Times, 19 august 2015, sur www.straitstimes.com.
[xvi] Acest aspect al represiunii masculine ca luptă falsă dorită de grupulurile feministe cele mai radicale și anumite vedete de cinema dintre cele mai renumite a fost deconstruit într-o manieră perfectă de către regizorul austriac Michael Haneke în : http://www.defenddemocracy.press/controlling-society-a-sexual-counter-revolution/ și prin articolul : http://www.defenddemocracy.press/the-public-humiliation-and-destruction-of-metropolitan-opera-conductor-james-levine/
[xvii] Rosa Luxemburg în fața tribunalului militar (1914).
[xviii] Despre rolul glumei și cuvintelor de duh, cf. Sigmund Freud, Der Witz und seine Beziehung zum Unbewußten, Viena, 1905.
[xix] Există în Voyage au bout de la nuit, romanul lui Céline (la vremea aceea medic într-un cartier popular din nordul Parisului), o scenă de sadomasochism de o violență extremă și de un rar realism psihic, în care un cuplu care făcea dragoste pun pe un pat copilul lor, o fată de 8 ani, ca să-i vadă împreunându-se și în timp ce fac asta o bat. Putem vedea aici cum fantasma sexuală necontrolată de supraeu (sau tatăl, potrivit terminologiei lacaniene), atunci când este realizată, devine praxis al răului.
[xx]Pentru a păstra un stil corect politic, am pus aceste două cuvinte sub forma unei scrieri inclusive așa cum doresc neofeministele franceze.
[xxi] Jean Baudrillard, De la séduction, Paris, 1979.
[xxii] Cititorul avizat a putut observa că am preluat opțiunea teoretică freudiană a Școlii de la Paris și mai ales a lui Lacan. Cunosc foarte bine criticile adresate lui Freud de către Adler, Reich și alții despre concepția libidoului și sexului. Aici nu este loc pentru o astfel de dezbatere, totuși țin să-mi asum opţiunea teoretică, mai precis aceea că sexul și castrarea sa sunt dinamica ontologică a libidoului. Când Karl Popper afirmă că psihanaliza este o pseudoștiință, avem de-a face cu un enunț grotesc al unui materialism scientist, mai ales după ce Lacan l-a unit pe Freud cu hermeneutica existențială heideggeriană. Psihanaliza este un discurs ce interpretează un discurs, și nu o explicație care ar căuta reguli științifice intangibile proprii producerii unei stări psihice singulare (asta face psihologia!), chiar dacă pot fi generalizate anumite configurații cum ar fi uciderea tatălui și castrarea. În acest sens, mă simt îndepărtat de Laplanche care refuză analiza fenomenologică psihanalizei. Ar trebui, de altfel, dezvoltat aportul foarte original al lui Heidegger la Daseinanaliză, dezvoltată de Ludwig Binswanger și Medard Boss: cf. Ludwig Binswanger, Analyse existentielle, psychiatrie clinique et psychanalyse: Discours, parcours et Freud, Gallimard, Paris, 1981.
[xxiii] Nedorind să încarc prea mult textul m-am limitat la câteva exemple preluate din literatura franceză.
[xxiv] Pierre Choderlos de Laclos, Les Liaisons dangereuses sau Lettres recueillies dans une société et publiées pour l’instruction de quelques autres. Paris, 1792.
[xxv] Mai întâi suprarealiștii care-și manifestă admirația literară și politică, cf. articolul lui Paul Éluard în numărul 8 din 1 decembrie 1926 al revistei La Révolution surréaliste : « D.A.F. de Sade, écrivain fantastique et révolutionnaire ». Acest aspect revoluționar al lui Sade este ilustrat prin filmul lui Buñuel în colaborare cu Salvador Dali, L’Âge d’or, 1930, și, mai târziu, La Voie lactée, 1969. După al Doilea Război Mondial, Blanchot, Klossowski, Simone de Beauvoir, Lacan, Foucault, Sollers, Barthes și Deleuze au arătat importanța operei lui Sade în elaborarea unei modernități secularizate observate prin închiderea nebuniei erotice, sadomasochiste și radical anticlericale. Trebuie în fine notată piesa foarte importantă a lui Peter Weiss despre raportul dintre revoluție, nebunie și represiune : Marat-Sade (Die Verfolgung und Ermordung Jean Paul Marats dargestellt durch die Schauspielgruppe des Hospizes zu Charenton unter Anleitung des Herrn de Sade), 1963, piesă tradusă în franceză de Jean Baudrillard, Marat-Sade,(La Persécution et l’Assassinat de Jean-Paul Marat tel que monté par les patients de l’asile de Charenton sous la direction du Marquis de Sade), Seuil, Paris 1965.
[xxvi] Această mare damă, al cărei salon era un loc de întâlnire pentru toți scriitorii și filosofii cei mai critici ai monarhiei absolute în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, a fost străbunica unei alte femei celebre – George Sand (născută Aurore Dupin), care a luptat pentru dreptul la independență al femeilor, discipol al gânditorului socialist Pierre Leroux, opunându-se ferm căsătoriei și Bisericii catolice, fiind în același timp creștină.
[xxvii] A se înțelege în sensul plastic de cotoroanțe, femei rele, scorpii.
[xxviii] Este drept că după un viguros protest al publicului, tabloul a fost reaşezat la locul său în muzeu.
[xxix] https://www.mirror.co.uk/news/uk-news/schoolgirl-fell-pregnant-six-times-12171253
[xxx] M-am întrebat adesea unde ar putea fi ținut binele absolut în viața pământească. Această întrebare a luat naștere când președintele Reagan declarase că URSS era imperiul Răului. Am interogat realitatea pentru a ști unde era imperiul Binelui? Recunosc cu modestie că nu l-am găsit niciodată!
[xxxi] Catolicii au inventat Purgatoriul ca loc intermediar de judecată pentru păcătoși, unde s-ar decide în ultimă instanță în ce direcție se va duce sufletul lor, către Paradis sau către Infern.
[xxxii] Le banquet (189c-193e).
[xxxiii] Gershom Scholem, La Kabbale. Une introduction, Paris, Le Cerf, 1998.
[xxxiv] Îndemn de a căuta plăcerea sexuală fără nicio constrângere.
[xxxv] Amintesc faptul că primele mișcări contestatare la Universitatea din Nanterre care au avut loc la deschiderea universitară din 1967 aveau ca temă cererea studenților și studentelor de a putea dormi în camerele băieților sau fetelor în funcție de circumstanțe, deoarece în rezidența universitară clădirile fetelor și băieților erau separate.
[xxxvi] A se vedea pe acest subiect literatura imensă a filosofiei budoarului și ilustrațiile erotico-pornografice de epocă, Diderot, Les Bijoux indiscrets, 1748 ; Crébillon fiul, Le Sopha, 1742 ; Mirabeau, Ma conversion, ou le libertin de qualité, 1783, Laclos și Sade déjà citați abundent; în sfârșit, excelenta sinteză, Romans libertins du xviiie siècle, éd. P. Wald Lasowski, Paris, 2000. Iar la modul mai lejer excelentele ilustrații din filmul lui Bertrand Tavernier, Que la fête commence, 1975, Patrice Lecomte, Ridicule, 1996, Sophia Coppola, Marie Antoinette, 2012.
[xxxvii] Gustave Flaubert, L’Education sentimentale, Paris, 1869 ; Emile Zola, Nana, Paris, 1880.
[xxxviii] Boală nervoasă care se manifestă prin mișcări necontrolate și bruște ale feței și membrelor.
[xxxix]  Jean Baudrillard, Ibid., p. 30.
[xl] Ibid., p. 31.
[xli] Doar un obsedat precum DSK se face prins cu o femeie de serviciu într-un hotel din New York. Totuși mulți cred că acest incident a fost o punere în scenă a punctului slab al unui bărbat (obscen) pentru a elimina un director general al FMI care devenise prea curios și prea sufocant. Și da, libidoul poate de asemenea să servească drept reglare de conturi. subterană și coups-fourrés, așa cum amintește povestea ministrului Profumo în Marea Britanie, prins în capcană de o foarte frumoasă call girl, care lucra pentru ambasada sovietică la sfârșitul anilor 1950.
[xlii] Această nebunie numită și corectitudine politică atinge toate domeniile. Astfel grupuri de negri vor în prezent să retragă literatura engleză din cursurile învățământului universitar sub pretextul rasismului autorilor și să nu se studieze decât autori negri americani, așa cum au vrut cu ceva timp în urmă, cu complicitatea câtorva profesori albi demagogi să demonstreze că filosofia greacă a luat naștere în Egipt, printre africanii negri ai Sudanului de astăzi. Aceste afirmații dau loc faimoaselor dezbateri despre Black Athena a cărei impostură grosolonă a fost demonstrată în anii 1980-2000 de către cei mai importanți eleniști. Cf. Martin Bernal, Black Athena: Afroasiatic Roots of Classical Civilization, III volumes, Rutgers University Press, 1987 1991, 2006. Critica sa în, Mary R. Lefkowitz, Black Athena Revisited, The University of North Carolina Press, 1996.

About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



 ___________________________



#feminismonline Este abject și impardonabil că reviste românești care se autointitulează ”de stânga” publică texte antifeministe de o virulență ieșită din comun. Texte care fac fantasmele sexuale prizonierele violenței masculine exercitate asupra femeilor. Texte care ne introduc într-un 1984 al fantasmelor violatoare, al fantasmelor violente înfierând drept ”mic burgheză”, ”lipsită de acces la marea cultură” pe orice femeie care încearcă să denunțe heteronormativitatea bazată pe ierarhii stricte de gen și violență. Este halucinant cum nu suntem capabili să înțelegem că dorința este un instinct modelat cultural. A avea fantezii violatoare cu minore de 13 ani este rezultatul acestei culturi bazate pe ierarhii stricte de gen, modele toxice de masculinitate violentă. Este incredibil cum putem să ne pretindem anti-capitaliști din poziția de mascul dominant care nu dorește altceva decât exploatarea omului de către om - adică a femeii de către bărbat - într-un ”dulce” patriarhat. Este incredibil cum putem să ne numim ”progresiști” propovăduind un conservatorism de grotă.

Comments
Alexandru Vasile Sava
Alexandru Vasile Sava despre ce reviste/texte e vorba?
Manage


Diana Ionescu
Diana Ionescu Da, asta ma intereseaza si pe mine. Vreau sa vad despre ce reviste si articole e vorba.
Manage


Gabriela Bobocea
Gabriela Bobocea Ar trebui să fie boicotați acești autori de texte. Distribuirea articolelor respective ar antrena comentariile negative meritate.


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Eu am ales sa nu fac publicitate. E un articol de pe Argumentele si fapte


Manage


Alexandru Vasile Sava
Alexandru Vasile Sava L-am găsit. Gizăs... bălăceală în sofistică și falsificări, să te iei de cap.


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Aia e...
Manage


Lucian Sarbu
Lucian Sarbu Te referi probabil la ultimul text al lui Claude Karnoouh. Eu sunt responsabil pentru publicarea lui. Cred că reacția ta e prea virulentă, dar știu că ați avut poziții diametral opuse încă de la izbucnirea scandalului cu Weinsteinn.


Manage


Giugal Aurelian
Giugal Aurelian Din B., ca un P. Istrati înțelept, Lucian Sarbu alege să răspundă politicos-amabil. E mai bine așa.
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Giugal Aurelian păi cam ce-ar trebui să facă în condițiile în care publică un text în care se reiau argumente de acum 100 de ani la adresa feministelor? Cam ce să facă în condițiile în care dorim să îngropăm o mișcare de protest că nu sunt protestatarele ”sărace ”sau ”morale”. Păi nici autorul nu e sărac. În stilul acesta de verificare a contului în bancă pentru stabilirea legitimității unui protest nu stăm niciunul prea bine că nu suntem locuitori ai mahalalelor din Mumbay.


Manage


Alin Enache
Alin Enache si discriminarea pe criteriul vârstei este tot o discriminare. Nu aşa se apără o cauză anti-discriminatorie.


Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat  Argumentul domnului Claude Karnoouheste, daca am inteles corect, urmatorul: sexul este fantasma si corp deopotrivă conform psihanalizei si școlilor sale diverse, Hollywoodul este o instituție a legitimării fantasmelor de orice fel ale celor bogati, fantasme sexual-sociale, mișcarea antisexism si antiexploatare sexuală de la Hollywood este funciar ipocrită pentru ca feminismul practicat de burgheze bogate este bazat pe escamotarea sexualității naturale, nu doar sociale, care e biologic ambiguă moral/ amorala. Sexualitatea lor si a găștii Hollywood este întru pedofilie si viol mascate de interese economice, naturalizate intr-o noua constiinta de clasa. Sunt, totusi, atatia milionari ,,perversi" la Hollywood, atatea cluburi elitiste de futai de comună primitivă în rândul lumii bune vestice, deconspirate în presa. 

Simultan, clasele sociale medii, intre care se numara atatea feministe vocale ale lumii, practică același mesaj asexuat (ipocrit, date fiind obiceiurile reale) care e menit să aseptizeze, adică sa neutralizeze, orice latura fantasmatică a erosului. Între a întreține raporturi sexuale cu o femeie gonflabila si una reală, fără sentimente agravante, corespunde însăși consumismului universal și comodificarii plăcerii, în virtutea cărora lupta feminismul antifantasmatic, dar de pe pozitii puritan noncrestine, al noului val de feminism. Erosul este violent și cathartic deopotrivă. 

Unde e problema ta in acest ghem de idei?



Manage




Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita "clasele sociale medii, intre care se numara atatea feministe vocale ale lumii, practică același mesaj asexuat (ipocrit, date fiind obiceiurile reale) care e menit să aseptizeze, adică sa neutralizeze, orice latura fantasmatică a erosului" - îmi pare foarte rău, suntem în preistoria criticilor la adresa feminismului. Adică, din cele mai vechi timpuri - vorbim de aproape 100 de ani - una dintre criticile principale la adresa mișcării feministe a fost că propovăduiește un puritanism asexuat. Nimic mai fals. 1. Mișcarea feministă aduce la lumină un lucru de bun simț: instinctul este modelat discursiv, cultural. Cultura noastră patriarhală ne face, de pildă, ca bărbați să apreciem femeile slabe și suave. 2. Patriarhatul ”naturalizează” această dihotomie - bărbat puernic - femeie slabă - susținând că e ordinea ”naturală” a lucrurilor. Feministele sunt cele care susțin că în logica actuală femeii i se conferă un rol de masochistă obedientă. Or, tocmai că ele susțin relațiile armonioase și o sexualitate în care plăcerea celui puternic să nu fie durerea celui slab. Mulți, printre care și autorul articolului, resimt ca o castrare această dorință a femeilor de a fi considerate partenere într-o relație, nu subordonate. Sunt, din păcate, prizonierii unei mentalități de stăpân și orice vine să tulbure această ordine - în special mișcarea #metoo - este resimțit drept o dorință de castrare venită din partea unor feministe ”puritane”. Nici pe departe. Doar că se dorește o democratizare a accesului la plăcere. Este profund reacționar și burghez să negi acest acces. Da, știu, elita de la Hollywood nu este cea mai chemată să joace rolul progresist pentru că ea contribuie la naturalizarea ideologiei sexiste. Pe de altă parte, e vital ca de acolo să înceapă bătălia din bunul motiv că acolo se formează falsa conștiință. Tocmai pentru că de acolo începe legitimarea și naturalizarea ideologiei misogine e important să înceapă o mișcare de protest. Pentru că ei creează discursul care legitimează violul. Ei sunt cei care oferă fundalul ideologic pentru violență.


Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat S-ar putea ca domnul Claude Karnoouh sa fie un sexist proprietar de sclavi femei (deși, permite-mi sa ma indoiesc), dar nu în acest text. Se vorbește de sexualitatea egal violenta si dominatoare a femeii, se amintește de dorinta atavica de a fi posedate violent și viril de bărbați alpha, intre care 90% dintre bărbații reali nu se califica. Sexualitatea femeii nu diferă, dincolo de prescripțiile sociale dure, de cea masculină. Suntem biologici si socializati sexual în același timp. Sexualitatea are componente agresive. Mai mult, Claude K. vorbește de de un super ego fantasmatic matur, suprainstinctual.


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita repet: suntem în preistoria discuțiilor despre feminism. Și autorul despre care amintești nu e sexist proprietar de sclavi famei, dar și-ar dori să fie! Și nici măcar nu-și dă seama că această dorință e rezultatul culturii, nu al naturii. Că femeile sunt și ele educate să caute această masculinitate toxică este perfect adevărat. Doar suntem educați cu toții să internalizăm aceste roluri de gen stricte.


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dar cred că e esențiat ca scandalul să înceapă de la Hollywod. Tocmai pentru că acolo e locul de unde pornește violența simbolică. E un loc plin de nababi pedofili și realmente proprietari de sclavi care fac regulile jocului și impun propriul model toxic de sexualitate. Mie mi se pare îmbucurător că femeile au avut curajul să li se opună. Acolo e terenul bătăliei care ne afectează pe toți. Singura șansă ca viitoarele generații de studente pe care o să le am să nu mai caute masculul alpha este ca aceste actrițe să câștige tot mai mult teren. Pentru că în societatea actuală învățăm din searialele de succes ce înseamnă să fii o fată dezirabilă.


Manage

Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat nu iau apărarea nimănui dat fiind faptul că o masculinitate tiranică si violenta sexual la nivel social nu imi este deloc de folos. As fi probabil un înfrânt în lumea elitelor alpha. Dar cred ca neglijezi natură animalică a secretiilor noastre hormonale, a anatomiei noastre si a impulsurilor erotice incontrolabile la vârste tinere. Uiti de prezenta sexului colectiv în grupurile umane pana acum 30000 de ani, daca nu ma insel. Uiti de matriarhat si poliandrie si de istoria familiei, extrem de accidentată.


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita aaa, stai că acum înțeleg. Da, acum citesc o carte chiar pe acest subiect al masculinității și diferenței sexuale. Da, dar atunci cum explicăm relațiile armonioase în care ambii parteneri se simt bine? Cum explicăm că în Vaslui avem parte de mult ”sex surpriză”, adică violuri abominabile, în vreme ce în Harghita și Covasna aceste infracțini tind spre zero? Cum explicăm faptul că în Pakistan o femeie are 60% șanse să fie agresată sexual și în Hong Kong 2%? Adică dacă suntem așa de răi de la natură să ne sinucidem naibii de pe acum, că orice cultură, oricât de evoluată, tot violență va produce.


Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat fireste ca natura e dresata de ansamblul prescripțiilor sexuale sociale, dar incearca doar sa spulberi atât mitul macho, larg răspândit, cât și mitul omului cu un mare autocontrol rațional al simturilor. Vezi ce rămâne!
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita nu numai că e dresată. Ea nu există așa... ca un corp ceresc independent. Omul este un animal social - adică? Sigur, Aristotel nu avea la îndemână întâmplările de azi când vedem că dacă un copil nu învață limbajul articulat până la 7 ani nu-l mai învață ever. Nu existăm că bărbați și femei în afara prescripțiilor socio-culturale de gen. Și iată că există culturi - chiar la noi în țară - în care violența împotriva femeilor e foarte redusă, după cum există culturi în carte această violență atinge cote alarmante.
Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat inteleg ce spui. Ai dreptate pana la un punct. Dar exista sex în afară societății. E chiar începutul speciei umane. Ce era la început? Avem anumite intuiții si mărturii genetice. Era un pansexualism înfricoșător pentru noi, cei de astăzi. Cred ca domnul K. stie acest lucru. Nu e doar misogin, ci și antropolog.
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita înțeleg și eu ce spui. Și cred că e perfect ok să ne gândim la asta. Dar uite, eu aș avansa o ipoteză radicală: erau aceia oameni în adevăratul sens al cuvântului? Este un copil crescut prin minune în pădure, fără contact cu ceilalți, om? Da, biologic e om, dar totuși de la ce punct discutăm cu adevărat de individualități umane. Să știi că eu nu am răspuns la asta. Chiar nu am. Mulțumesc că m-ai provocat să-mi amintesc de o dilemă foarte veche. Că dacă un asemenea copil nu e om atunci poți să-l omori ca pe un câine. Ce înseamnă totuși că o ființă humanoidă e om? Aia e...
Manage


Dan Chita
Dan Chita E om, este. Dar nu e om ca noi. Noi suntem el, el nu este noi. Cred ca pe această negație incluziva se bazeaza textul despre care discutam.


Manage


Dan Chita
Dan Chita Si, sincer sa fiu, ma deranjează ca ei apărarea unor abuzate care au susținut ani de zile, zeci de ani cele mai murdare forme de dominație sexuală, cea a banului care cumpara viata unor trupuri tinere.
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita nu iau apararea nimănui! Dar nu ai citit ce am scris? E important să înceapă scandalul de acolo. E o opțiune strategică. Apoi, eu nu stau sa ma uit la protestatari si sa le fac proces de intenție. Si e bine, strategic, ca aceste tipe vorbesc. Pentru ca tu le consideri imorale, dar pentru studentele mele sunt idoli
Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat e bine sa înceapă de oriunde. Ar fi bine sa se fi schimbat ceva la Hollywood. Ar fi!


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat E vital sa se schimbe. Nu ma aștept la minuni. Dar e un pas.
Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat Aici sunt sceptic ca batranul Claude Karnoouh. Cred ca e un simptom, nu un remediu. Sexualitatea umană este mutilată de formele moderne si trecute de socializare. Ieșirea, eliberarea este altceva.


Manage


Giugal Aurelian
Giugal Aurelian Îmi cer scuze de imprudenta de a comenta: dar unde putem citi în text pro domo uri pentru violenta sexuala de tip Vaslui sau whatsoever? Oare suntem ca în Rashomon?


Manage


Giugal Aurelian
Giugal Aurelian Textul nu este despre grab them by the... Miza lui e în alta parte. Îmi pare rău, eu nu merg mai departe, înseamnă că am citit texte diferite.


Manage

Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita e dreptul fiecăruia..dar nu mi se pare normal sa încercam să impunem o variantă ireală de feminism si sa încercam să discreditam orice miscare de protest.


Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat uite ce a răspuns Claude Karnoouh:

,,Cum nu pot să răspunde pe zidul Lui Maria Cernat, politicos îi spun că n-a înțeles textul meu, nu spui nimic despre ce am vorbit, arunca literatura de specialitate dar asta traduce marele lipsuri despre mare cultură literară și filozofic din ultimele 150 de ani."
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita da domnule. E trasa indigo. Toți cei care nu sunt de acord cu el primesc aceleași replici. Poți face o analiză de conținut pe reacțiile sale. Vei vedea ca e fix la fel. Si lui Gabi Cretu i-a zis ca e incultă. O pura violența a asuma.ca stii tu mai bine ce a citit x si y in vreme ce tu însuți reciclezi critici rasuflate ale feminismului
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Giugal Aurelian noi discutam despre Vaslui in alt context..
Manage


Adina Mocanu
Adina Mocanu La domnul Karnoouh majoritatea femeilor ba sunt inculte, ba sunt curve. E de ajuns să vezi cum vorbește despre ele. Pe mine mă dezamăgesc astfel de aroganțe și comentarii de la bărbați care cred că au superioritatea intelectuală de a vorbi despre femei. Eu îi înțeleg punctul de vedere, dar după ce că feminismul e tot timpul pus la colț, articolul domnului nu face decât să se oprească în aceleași prejudecăți. Iar mie mi se pare amuzant cum anumite persoane încearcă să te convingă că ai făcut o lectură greșită a articolului, Maria. Mi se pare trist că nu poți avea o părere și o lectura diferită. Toți tipii vor să te convingă că un alt bărbat vizibil misogin în comentariile de pe facebook, de fapt, în articol nu e sexist. Poate că ar trebui ca domnul Karnoouh să ne țină o lecție de feminism, să ne spună cum ar trebui să gândim sau să citim.


Manage
Maria Cernat
Maria Cernat Giugal Aurelian si da, textul e despre fantasme si despre feminismul care ne vrea asexuati. O critică obosită a feminismului care tocmai ca nu ne vrea asexuati, ci foarte împliniți si bucuroși dar nu cu.viol si bătaie. Or, strategic, e important ca femeile de la Hollywood se opun pentru ca acolo sunt cei mai sinistri patroni ai falselor conștiințe. Tu esti baiat rațional, îți permiți să evaluezi vedetele. E foarte bine. Dar e si asta un lux. Studentele mele iau drept modele acete femei. Si dacă ele critică abuzurile e foarte bine. Adolescentele vor înțelege 1. Ca nu sunt singure 2. Ca, iată, se poate întâmpla si la case mai mari


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Adina Mocanu exact așa. Și această teamă de feminismul asexuat mi se pare o teamă de.castrare venită din incapacitatea de a relationa cu o femeie echilibrată și puternică- a se vedea preferința pentru tinerele ingenue.


Manage


Giugal Aurelian
Giugal Aurelian Adina Mocanu Văd că sunt cumva vizat. Eu pot avea opinii? Sau nu?


Manage

Maria Cernat
Maria Cernat Giugal Aurelian nu trebuie sa crezi ca nu poti avea opinii. Doar că e asa supărător sa vezi pe.cineva care recicleaza critici desuete ale feminismului ca se da mare expert. Sincer, pur ai simplu nu înțelege problematica de gen, rolul mass media in conturarea rolurilor de gen si al discriminarii. O serie întreagă de lucruri.


Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Si in Spania femeile protestează. E foarte bine. Asta e atitudinea. Textul se.lupta cu dușmani imaginari incercand sa exorcizeze niște temeri irationale care privesc niște feministe care nu exista


Manage

Adina Mocanu
Adina Mocanu Bineînțeles, toți putem să avem opinii, dar nu vorbim din aceeași perspectivă. Eu nu-ți spun cum ar trebui să-l înțelegi pe Karnoouh, ci ce am înțeles eu ca femeie dintr-un text care vorbește despre femei. După ce că știm care e situația femeilor și nu sunt pe picior de egalitate cu bărbații, mie mi se pare un text prea superior. Iar dacă o tipă îl percepe problematic, deja nu are "lecturile necesare". :)Si, da, Maria, metoo cu toate problemele ei (sunt conștientă de anumite jocuri ipocrite), dar e un exemplu. În Spania, o tipă a fost violată de 5 tipi, iar judecătorii au considerat un abuz si nu un viol. Sentința a fost prea mică din cauza încadrarii pe care au făcut-o. Iar de joi, tot sunt proteste. Da, s-a ieșit în stradă, iar pâna acum acest lucru nu a fost văzut pe străzile din Spania. Majoritatea vorbește despre impactul pe care l-a avut metoo. Poate să fie un punct de pornire. Și mai multe voci dau vizibilitate cazului. Giugal Aurelian, nu o lua personal, că nu am nimic cu tine. :) ci vorbesc doar de felul în care se pune problema. :)


Manage


Dan Chita
Dan Chita Adina Mocanu Textul lui Cl. K. nu face apologia violului. Ma intreb ce bărbat, dintre cei care agață gagici sa le futa de pe tinder si apoi se lauda în fata altor masculi, mai vai de ei asa, cu faptele lor brave (doar ce vorbesc femeile intre ele, cand ies în oraș, despre bărbații cu care s-au culcat e la fel), poate face vreo trimitere la viol. Serios, machismul urban, de cafenea e plin de Don Juani cu pretentii, hipsteri frezati. Violuri în grup practică magrebienii si arabii, daca e sa fim seriosi! Dar, bineînțeles, asta e un fapt care probează rasism, nu?
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dar nu a zis Adina Mocanu ca face apologia violului. Si faptul că se petrec aceste lucruri e pentru că noi trăim in această cultură care normalizează violența de gen.


Manage


Dan Chita
Dan Chita Maria Cernat Violență de gen? Violența de gen este asociata cu gloata inepta, turmele de lotofagi din Vaslui, Rusia și Africa. Capitalismul de centru este feminist si antimachist. Trump este un fenomen ridiculizat si negat de populația celor două coaste ale US-ului. El e a fost votat, pare-se, de țăranii si inapoiatii Americii. Si e un pic aiurea sa aduci aminte de un viol oribil din Barcelona după ce îl acuzi pe un tataie care ia Viagra (asa v-ați adresat) ca se da mare cu elitismul sau academic.
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Dan Chita feminismul e o insulă, nu e deloc central. Apoi a vorbit despre viol in sensul ca se discută in Spania despre protestele actuale ca efect al metoo.
Manage


Adrian Rezus
Adrian Rezus @ MC, DC & co: aha! eu chiar mi-l si inchipui pe Monsieur Claude Karnoouh proprietar de... harem privat parizian! :)


Manage

LikeShow more reactions
 · 3h
Marius Ciprian Olariu
Marius Ciprian Olariu Adina Mocanu .... cum nu sunt femeile pe picior de egalitate cu barbatii ? ... numai "nebunii ". In Europa la ora actuala cel mai puternic om politic este o femeie .. se numeste Angela Merkel si este seful celui mai puternic stat european . De asemenea seful statului cu cea mai puternica armata europeana, ma refer la Marea Britanie este tot o femeie ....Theresa May. Ce fel de discriminare a femeilor tot evocati ca eu nu prea inteleg ?!🤔 ... seful guvernului roman este tot o doamna ! ...


Manage


Lucian Sarbu
Lucian Sarbu Alin Enache Să nu exagerăm, nu e vorba de vreo discriminare la adresa lui Claude K. În acest text dânsul nu face decât să dezvolte pe larg niște idei pe care le exprimase pe ici, pe colo, inclusiv polemizând pe FB cu Maria Cernat. Mie textul mi se pare excelent dacă îl coroborăm cu existența Tinder și a altor servicii similare (evident, ca toți ceilalți unicorni web deloc sau puțin profitabile, dar foarte iubite de investitori, în ciuda acestui aspect) care deja sunt pe punctul de a goli de sens sentimental relațiile sexuale interumane, reducându-le la simple interacțiuni formale și funcționale, cu niște limite clar și strict trasate tocmai acolo unde ar putea începe jocul seducției. Textul mi se pare așadar provocator și bogat în deschideri, nicidecum că ar propovădui exploatarea femeii și perpetuarea patriarhatului. Chiar nu înțeleg de unde rezultă asta și eu personal îmi cer scuze dacă se înțelege sau scrie undeva așa ceva. Tocmai l-am recitit, însă, și nu-mi dau seama unde ar putea sugera așa ceva.


Manage

Maria Cernat
Maria Cernat Obsesia ”moralității elitelor actrițelor bogate” este cea mai pură formă de violență misogină. Mai ales că, iată, cineva chiar ți-o poate întoarce: de vreme ce ai o parteneră cu vreo câteva decenii mai tânără, nu ești nici tu pe punctul de a te erija în reper moral imbatabil. Nimeni nu e ”neprihănit”. Și nici nu ar trebui să fie. Este revoltător să vezi cum o mișcare de protest este îngropată pe motiv că nu sunt protestatarele neprihănite și morale. Haida de, relațiile de forță și violența împotriva femeilor se manifestă la orice nivel. Asta pe de o parte, iar pe de alta, a constrânge fantasmele la violențe violatoare înseamnă că nu pricepi faptul că ai fost învățat de cultura ta să faci asta! Halal antropologie când tocmai asta nu pricepi. Dar, deh, se întâmplă unor oameni care iau contact cu o ideologie și repetă critici vechi de 100 de ani.


Manage


Giugal Aurelian
Giugal Aurelian Maria Cernat Și care sunt acele critici, vechi de 100 de ani?
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Cam toate: protestatarele sunt imorale, feminsitele puritane și asexuate, feminismul este ipocrit, feminismul nu ia în calcul natura. Ce să mai, un repertoriu de critici. E fenomenal - chiar am citit un articol pe tema asta - că de fiecare dată când femeile avansează în lupta lor se scot de la naftalină aceleași critici obosite


Manage


Lucian Sarbu
Lucian Sarbu Termenul folosit pe scară largă în text e „neofeminism”, nu „feminism”.
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Lucian Sarbu în literatura de specialitate se folosește ”al treilea val de feminism” (”third wave feminism”). ”Neofeminismul” e un apelativ peiorativ care, din păcate, reia ideea feminismului puritan. Or, nici vorbă de așa ceva. Doar că feminsitele actuale vor să smulgă ideea și fantasma plăcerii tocmai din mâna nababilor pedofili și violatori.


Manage


Gabi Cretu
Gabi Cretu Lucian Sarbu, stai cuminte! 😜Intru si eu in discuție, din solidaritate feminină si pentru ca am reacționat prima la adresa textului lui Claude. Nu mai faceți față (teoretic) nici dacă vă adunați o armată! Am făcut un doctorat greu pe textele unuia care a deconstruit psihanaliza din interior! Nu avea ce cauta acest text (pe care autorul are tot dreptul sa-l scrie, dacă ii exprimă ...fantasmele) pe o platformă ce se vrea de stânga... Ati pierdut jumătate din populație de mușteriu! 😜

1
Manage


Lucian Sarbu
Lucian Sarbu Păi eu nu mă amestec. Nu ne obligă nimeni să avem aceleași păreri. Mie textul mi se pare bun. Mă doare în cot de Weinsteinn și de #metoo, sau dacă celebritățile de la Hollywood or fi fost sincere sau nu. Nu aici e miza acestui text, ci în devoalarea proximității dintre pretențiile unui discurs „eliberator” provenind dintr-o zonă de hegemonie culturală, cu idealurile tehno-sociale (exemplificate, cum am zis mai sus, de aplicații precum Tinder).
Manage


Lucian Sarbu
Lucian Sarbu Dacă voi aveți de dus o polemică separată și feministă cu Claude Karnoouh, foarte bine... dar asta e treaba / cearta voastră particulară...
Manage


Codruta Pohrib
Codruta Pohrib Am citit si eu textul, dar nu cu foarte mare atentie. Asocierile imediate pe care le-am facut au fost cu critica postfeminismului (de tip Rosalind Gill), dar si cu argumente de tip Camille Paglia. De aceea am citit "neofeminismul" din text ca pe "postfeminsim" sau "celebrity feminism" sau "new feminism". In sensul acesta, articolul nu mi se pare atat de departe de dezbateri actuale, fie ca le consideram constructive sau nu. Critica postfeminismului mi se pare relevanta, argumentele de tip Camille Paglia doar in sensul in care un agent provocateur poate genera o intarire a argumentelor :)
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Codruta Pohrib da. Paglia e o figură foarte controversată care se teme se stalinismul feminist. Alta care vede dictaturi feministe într-o țară condusă de grab them by the...


Manage


Dragos Bigu
Dragos BiguNu ca ar mai conta, dar acesta este discursul lui NP la care se refera CK? https://www.youtube.com/watch?v=tXWHO14c88c Sper ca nu, pentru ca i) acest discurs este tinut in LA (nu SF, cum scrie in text), ii) chestia cu "o lume fara fantasme" (pusa in ghilimele in text) nu o aud nici macar in spirit, cu atat mai putin in litera, iii) dintr-o simpla ascultare a textului, se vede ca vreo doua critici din textul lui CK isi complet rateaza tinta. Acestea fiind spuse, sper din toata inima ca nu am identificat bine discursul. Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Ba exact acesta este. NP a primit scrisori cu fantezii violatoare la 13 ani. Este, antropologic vorbind, cultura in care trăim. Si reacția este halucinantă si a fost exprimată violent de CK sincu alte.ocazii: aceste depravate -el foloseste alte cuvinte- nu au dreptul sa.comenteze. Eu spun că tocmai ele trebuie sa se opună. Ce sa îi ceri uneia care se vinde pentru o bucată de pâine? Conștiință socială protestatară? Nu, actritele relativ puternice financiar sunt primele care își pot permite să ridice vocea si sa dea glas criticilor


Manage


Gabriela Bobocea
Gabriela Bobocea Am urmărit discuția și am înțeles de ce nu ați distribuit articolul cu pricina.Iar când un intelectual rasat coabitează în același corp cu un individ cu instincte dubioase mă feresc de tot ansamblul,și mai ales îmi feresc copiii.
Manage


Cristian Luguzan
Cristian Luguzan "intelectual rasat" :D
Manage


Aneta Feldman
Aneta Feldman Distinsă doamna Bobocea, "individul" in cauza coabitează cu o doamna de vreo 40 de ani. Minoră, în comparație cu dansul, da. Nu stiu cum de părinții i-au permis! Niste denaturati, si aia.
Manage

Maria Cernat
Maria Cernat Aneta Feldman nu despre asta era vorba. Am sters si in postare ca sa nu mai mergem pe directia asta. Stop.
Manage


Maria Cernat
Maria Cernat Aneta FeldmanVeronica LazarGiugal Aurelian - am șters. Nu importă alegerile personale. Nici ale noastre, nici ale actritelor. Nu asta e important. Sters. Mea culpa.