Traducere // Translate

Ilinca Bernea: # I won't

Oligarhul Weinstein si victimele hollyoodiene au trezit ecouri si in Romania prin intarirea
 brusca si zdravana a miscarii "metoo"
Iata si o parere in raspar cu cea a miilor de victime iesite la suprafata, asa cat ai bate din
 palme, cu amintiri dureroase, oribile din trecut. Cat de indepartat.

Image may contain: 1 person

Refuz să particip la campania aceea cu ”me too”. Eu mă solidarizez cu alte victime, pe
care ideologiile în vogă nu le bagă în seamă, cu ”nasoalele” și ”expiratele” și ”bașoaldele”
pe care nu le hărțuiește nimeni.
E nasol orice abuz de putere. Să fii condiționat, intimidat, șantajat e o chestiune care
poate lăsa cicatrici urâte. Abuzul sexual e o ticăloșie. Dar o cultură care ți-l bagă pe
gât ca fiind cea mai odioasă treabă care ți se poate întâmpla este la rândul ei ticăloasă.
E foarte bine să protestați, să vă mâniați, să vă descărcați, dar să vă înghesuiți ca oile
 și să preluați după ureche o temă lansată în mainstream, să vă scandalizați mimetic și
să vă sugestionați că obiectul ei vă afectează mai grav decât propriile drame curente sau
 recurente, e deja prea mult.
Ca să ajungi la un asemenea grad de revoltă pe o temă dată, trebuie ori să fi trăit în puf
ori să fii prea tânăr ca să o fi încasat de la viață cum se cuvine ori să fii lipsit(ă) de
discernământ.
Jură-te, protestataro/protestatarule, că te-a afectat mai rău hărțuirea unui angajator
care nu îți plăcea și nu refuzul altuia care îți lăsa gura apă și mai vorbim!
Am avut și eu un șef și un profesor care au făcut niște lucruri inadmisibile, dar despre
care nu am să vorbesc pentru că sunt situații pe care ideologiile din mainstream abia
așteaptă să le bifeze și nu am nici un interes să dau apă la moară unei doctrine care
umblă să ne castreze pe toți și care nu ține cont decât de ceea ce resping oamenii și
nu de ceea ce își doresc. O doctrină care angrenează în jurul ei o cultură a ultragiului.
O DOCTRINĂ CARE ANGRENEAZĂ ÎN JURUL EI O CULTURĂ A ULTRAGIULUI.
E dreptul meu să fac comparația între experiențele critice prin care am trecut și pot să
spun că hărțuirea e floare la ureche pe lângă altele, mult mai dure. Din respect pentru
faptul că despre acele experiențe -inerente condiției de femeie în lume - nu vorbește
nimeni, refuz să fac caz de un rău mai mic.
A fost penibil, dureros, infect, dar a trecut. Am luat-o ca pe un accident. Nu mi-am
 asumat-o. Eu nu îmi asum victimitatea, dimpotrivă, mi se pare de bun simț să mă
disociez de ea. Îmi asum dorința, pasiunea.
Am încercat de câteva ori, experimental, să le sugerez unor activiști niște teme. Nimic.
 Sunt probleme grave, fundamentale, care țin de modul în care o întreagă cultură
conceptualizează raporturile dintre sexe sau raportul dintre conștiință și sexualitate
sau dintre dorință și libertate.
Cazurile Camille Claudel sau Adele Hugo nu intersează. Drama lor nu poate fi politizată.
Femeile se sinucid pentru că nu sunt dorite, pentru că sunt refuzate, umilite de cei
după care tânjesc, pentru că sunt nevoite să își reprime sexualitatea, nu pentru că
un idiot care nu merită numele de bărbat profită de un statut social ca să le facă viața
amară.
Faptul de a trăi în pielea unei femei ”urâte” e ceva mai grav decât acela că la 20 de ani
(căci e vorba despre tinerețe) niște indivizi aflați în poziții de putere vor să se înfrupte
ilicit din prospețimea ta.
Și da, această cultură a ultragiului îi face pe oameni să se abțină să mai facă orice fel
de complimente, bancuri sau aluzii cu tentă sexuală. Amicii englezi mi-au spus că ei
se tem să le spună femeilor că sunt frumoase ca să nu fie acuzați că sunt potențiali
agresori, libidinoși. Cât de ne-simțitoare să fii, de dresată, de automatizată, să nu îți
dai seama de calibrul și caracterul și sensibilitatea celui cu care ai de a face? de ceea
ce emite propriuzis? cât de dobitoacă să fii să ajungi să nu mai vezi decât cele mai
grosolane aparențe?
De ce ar fi mai demn de o agendă umanistă să deplângi lipsa de orizonturi și onoruri
sociale a femeilor, faptul că sunt discriminate sau marginalizate profesional decât faptul
 că, mai toate, își ratează viețile intime? De ce e mai demn de plâns faptul că unele sunt
 obstrucționate să ajungă șefi de stat și nu faptul că multe, imens de multe, visează să
aibă și ele un moment de extaz erotic și nu îl au? sau că își pierd ori viața ori mințile
încerând să fie atractive, înfometându-se, trăgând de corpul lor cu disperare, doar ca
să le fie pe plac unor tipi care le dăruiesc numai strâmbături și ocări? De ce ar fi mai
demn de combătut faptul că muierile sunt exploatate sexual și nu intelectual sau material?
Multe sunt folosite financiar. Își întrețin partenerii și le înghit o serie de abuzuri morale,
doar ca să aibă o viață sexuală. Tot exploatare se cheamă și tot umilior și abuziv e.
Dar despre asta nu se vorbește, că e ”rușine”. Nu iese propagandă din așa ceva.
Dacă ai instinctele nealterate simți că menirea ta, ca femeie, e puțin alta decât să fii
guru sau efeb sau conducător de oști.
Le-am povestit unor militante despre cazurile unor individe care au fost în pragul
sinuciderii, cazuri-mărturie ale faptului că femeile depind organic, visceral, sufletește
 de bărbați, că se simt anihilate fără dorința lor.. Sigur că pe activiste nu le-a interesat.
Au zis că drama e una ”de lux”... Eu zic că de lux e ignoranța acestora față de
profunzimea sexualității umane, de lux e disprețul cu care tratează dorința sexuală,
disperarea de a nu fi dorit.
N-auzi decât voci care umblă să sancționeze, să reprime, să cenzureze, să stigmatizeze.
 Minciuna fundamentală pe care se bazează acest nou curent-prohibitor este aceea că
nevoile sexuale ale speciei ar fi facultative.
Noile ideologii au găsit abstinența ca soluție civilizatoare.
Ar fi deplorabil ca aceaste creaturi ale naturii, atât de înzestrate, să aibă asemenea
dependențe sexuale de ”asupritor”. Femeile trebuiesc eliberate radical din puterea
bărbaților, atât de radical încât soluția feministă (cu mențiunea că există și feministe
de bun simț) a fost să le renege ceea ce le e propriu și natural. O libertate chirurgicală,
care le instigă ori să își amputeze ori să își denigreze ori să își ignore sexualitatea.
Pentru nimeni sexul nu este o chestiune opțională, nu e o libertate, e o necesitate,
iar atracția este cea mai puțin ”liberă” chestiune posibilă. Nu alegem pe cine dorim, ce
mama dracului! Umanismul actual însă, le cere celor cărora li se adresează să își
aleagă partenerii, cu chibzuință, după criterii raționale. Genial sau ce?
Am să vorbesc la un moment dat și despre MIZERIA de a alege un partener pe criterii
raționale, despre trivialitatea de a intrumentaliza un om, despre cât de superficial
trebuie să fii ca să cultivi un partener pentru că îți oferă ceva anume și nu pentru că
este cineva anume. Această MIZERIE e propovăduită de mulți activiști care vor să
facă ordine și curățenie în societate, să nu mai facă toți dezmățații pasiuni în condiții
 improprii.


Am auzit inclusiv că aș fi ”lipsită de empatie” sau că ”vreau atenție” pentru că am sfidat 
campania de delațiuni cu nume de cod ”me too”. Așa cum bănuiam, lucrurile au expandat
 în toate direcțiile, ca atunci când dai, la propriu, cu bâta-n baltă. În dorința uriașă de a-și 
pune poalele în cap, confesorii au mărturisit tot ce le-a venit la gură, chit că erau chestiuni 
”off topic”. Am recunoscut că am trecut și eu la 20 și ceva de ani prin niște situații de acel tip
 și, deși mă instigau de pe atunci unele personaje, cointeresate, să fac denunțuri, am tăcut.
Pe cât de receptivă sunt la gripe, viruși și microbi, pe-atât sunt de imună la manipulare, am
 o minte care produce anticorpi rapid. Cum să îți sacrifici imaginea, într-o lume în care doar
 imaginea contează, pentru o cauză care vrea să facă din durerea ta platformă politică?
Am crescut într-o casă în care delațiunea a fost păcatul capital. Nu am nici o încredere în
 autorități, în stat, în instituții, în organizații, în grupuri, în solidaritatea lui pește. Și asta nu 
pentru că m-aș afla sub influența lui Foucault, ci pur și simplu pentru că am cunoscut încă
 de când am făcut ochi mizeria unui sistem fals și mistificator în totalitate.
Oameni pe care îi credeam de încredere, atunci când le-am spus că nu le susțin o teză, 
nimic mai mult decât o teză nenorocită, s-au arătat dispuși să mă calce cu tramvaiul.
Cei care cred că vorbitul în public ajută la schimbarea lumii, sunt aceia care pun ideile 
mai presus de ființa umană reală. Mi-e limpede de pe la 12 ani.
----------------------
Aici nu este vorba despre empatie și sentimente, ci despre o întreagă filosofie socială 
care a dat în clocot, una veche, care s-a strecurat când în blana lupului, când în chipul 
blajin al bunicuței, când în moaca fioroasă a vânătorului. E greu de numit și e alunecoasă
 așa că o voi lăsa deocamdată în puncte de suspensie.
Omenirea occidentală are un subconștient încărcat rău de reziduurile unei culturi care 
a cultivat fobia sexuală, asta vreau să spun.
Cei mai mulți dintre indivizi sunt mai marcați de ceea ce i-a traumatizat decât de ceea 
ce i-a extaziat sau fericit.
În calitate de hedonistă sunt realmente dezolată pentru că aceste simptome vorbesc 
despre faptul că trăim într-un sistem de concepții care valorizează mai mult durerea 
decât plăcerea. ÎNCĂ. Natura a făcut ca lucrurile să stea invers. Natura ne-a programat
 să fim mai legați de aspirația la plăcere decât de traume și să fim mai loviți de faptul că
 ratăm fericirea decât de loviturile primite de la indiferenți.
Agresiunea, perversiunile, abuzurile sexuale sunt, în orice context cultural-istoric, 
consecința unui val de reprimări și prohibiții. Cu cât sexualitatea este mai profund 
sugrumată, cu atât probabilitatea de a răbufni pe unde nu te aștepți și în chip grotesc
 e mai mare.
Sigur că au fost expuse și cazuri grave de abuz și hărțuire și șantaj și viol. Tocmai pentru
 că există așa ceva este iresponsabil și indecent să deplângem în hohote orice 
comportament sexual neadecvat, nedorit sau nesuferit, la grămadă cu ele.
Ceea ce se desprinde, ”bonus track,” din talazul de mărturisiri revărsat peste maluri 
recent este că:
1. sexul bărbătesc este ceva scârbos și mizerabil.
2. Dacă un bărbat gafează, fără să își dea seama că e nedorit, merită să fie tratat ca o
 fiară nenorocită și pus la zidul infamiei.
3. Sexualitatea însăși este privită ca un strat al existenței turbulent, obscur, perturbator,
 primejdios.
M-a speriat gradul avansat de sexofobie pe care îl manifestă contemporanii care au pus
 umărul la campanie.
Am auzit voci feminine marcante vorbind cu resentiment în aceste zile despre exhibiționiști.
 Acești oameni au o boală psihică. Puțină compasiune??
Despre victimele terorismului s-a putut discuta pe un ton mai puțin isteric.
O fotografie făcută de o femeie
New York, c 1940, by Helen Levitt

Image may contain: 1 person, standing, child and outdoor


Un umanism de tip coercitiv, care e mai degrabă pornit să sancționeze decât să cultive, să 
cenzureze decât să inițieze, nu poate duce decât la o catastrofică stare de inhibiție a 
libertății conștiințelor.
De la o cultură a demnității și libertății umane s-a evoluat spre una a victimității, care pune
 vulnerabilitatea mai presus de merite. Dacă, într-o societate care pune accentul pe virtuți, 
calități și performanță, grupurile se coagulează în jurul unor potențe și valori comune, într-o
 societate sensibilă mai cu seamă la vulnerabilități, grupurile se formează în jurul unor răni, 
hibe sau neajunsuri comune. Ce se întâmplă în occident este destul de relevant în acest sens.
Atunci cand cercurile umane se încheagă în preajma unor bube, e inevitabil ca puroiul să fie 
ceea ce au de împărtășit și de comunicat.
O cultură a ultragiului și victimității va produce subiecți infantili care se pârăsc unul pe altul 
autorităților și care sunt mai atenți să nu lezeze decât să producă sau să dăruiască, e inerent.
Am fost realmente încântată să descopăr cât de mulți oameni pe care îi admir au înțeles exact 
poziția mea din postarea de acum două zile - # I won't.

« Ex Anima » : les sublimes adieux de Bartabas

Les chevaux semblent entre eux, les cavaliers absents.
Les chevaux semblent entre eux, les cavaliers absents. © Marion Tubiana


Avec cet ultime spectacle en son théâtre d'Aubervilliers, Bartabas, créateur du 

Théâtre équestre Zingaro, montre les chevaux en liberté. Une ode au souffle - 
de l'animal, comme de l'humain. Superbe.

Il faut savoir tirer sa révérence. Depuis trente ans, Bartabas cavale après l'art équestre 
en inventant des spectacles singuliers où l'homme et l'animal dialoguent. Pourtant, 
sans crier gare, il a décidé de faire d'« Ex Anima » son ultime salut. L'homme aux 
humeurs changeantes parle d'achèvement. Alors il a débarrassé la piste du 
superflu. Les chevaux semblent entre eux, les cavaliers absents. Dans 
leur costume sombre, on remarque à peine les interprètes, qui pourtant 
s'affairent dans l'ombre. Ils ne sont là que pour guider une monture vers
 la sortie ou lui donner une caresse lorsqu'elle bute sur un exercice. Bartabas,
 grand voyageur, a pensé au bunraku, le théâtre de marionnettes japonais,
 et à ses « invisibles » assistants.
« Ex Anima » s'avère une apothéose 
riche de toutes les expériences passées
 de Zingaro. Mais ce n'est plus la 
virtuosité du couple cheval-cavalier 
qui est à l'oeuvre. Comme surpris 
dans une intimité troublante, les 
équidés réunis offrent au regard leur
 simple majesté : une crinière brossée, 
des jeux partagés ou un solo amusé
 comme celui de Van Gogh, le bien nommé cheval à une seule oreille. Les effets 
de lumière magnifient encore les courses ou les rondes. Et lorsqu'un percheron 
s'élève dans les airs, on se prend à rêver du paradis des bêtes.

Laisser la parole aux chevaux

Bartabas réussit ce petit miracle : tenir son public en haleine par la seule grâce 
d'une cavalcade. Les amateurs de cirque peuvent passer leur chemin. Tout ici 
paraît hors du temps des hommes. Jusqu'à la musique, un magnifique travail 
autour de la flûte, qu'elle soit chinoise, japonaise, indienne ou irlandaise. Dans 
les brumes artificielles du théâtre, les chevaux se couchent. Le temps d'un pas
 de deux savoureux entre une mule et un âne, Zingaro vibre comme jamais.
Bartabas évoque l'impondérable à propos de cet opus : l'animal refera ce qu'il 
a appris. Ou pas. Sans garde-fou, le cheval, tout entier a sa liberté en scène, 
peut choisir de dévier sa course. Joli paradoxe. Ce soir de première, le 17 
octobre, il en fut ainsi plus d'une fois. Bartabas veut laisser la « parole » aux 
chevaux. Au final, l'équipe viendra saluer sans effusions. Demain sera un 
autre jour : lever aux aurores pour s'occuper des vraies stars de Zingaro, 
exercices puis représentation. Le cheval comme un sacerdoce. En attendant, 
chapeau bas, Bartabas.

Ex Anima
Conception Bartabas
Fort d'Aubervilliers, jusqu'en février 2018 puis tournée en France, 01 48 39 18 03,
 www.zingaro.fr


En savoir plus sur https://www.lesechos.fr/week-
end/culture/spectacles/030739428238-ex-anima-les-sublimes-adieux-de-bartabas-2123241.php#kO7K4PBXcGRhZ0Ax.99

Meagan V Blazier Captures Stunning Fine Art Photos



It’s not about the Camera – It’s who’s Behind It.

The above statement is very true and you will agree after you visit
Meagan V Blazier Photographs. All the below photographs she
captured with Canon PowerShot SX40HS (discontinued model).
Read her interview and inspire yourself.


Could you please introduce yourself?
How did this love for photography happen?
What fascinates you to capture these beautiful landscapes?
Could you please tell us your post processing flow?
Your Gear?
Apart from photography, what are your hobbies?
Any tips/advice for aspiring photographers?

I’m Meagan V Blazier from the metro Detroit area of Michigan, U.S.

My love for photography came after I had bought a point and shoot to
document the birth & growth of my son and initially, I only used it for
photographs of him, but the more I used it, I started shooting everything
and anything and about a year ago, I started to gain interest in landscape
scenery and old buildings.

I love capturing desolate landscapes and bringing new life to them through
my photographs.
My processing consists of mainly Lightroom and depending on the image,
I will use very basic Photoshop techniques. In Lightroom, I make simple
adjustments to white balance, highlights and shadows and then use
radials and brushes to adjust lighting and give the photograph more depth.
My gear is as simple as can be. I own one camera and one camera only
which is a Canon SX40HS (discontinued model). Note: this is NOT a DSLR.
As cliche as it sounds, my only hobby is photography. It’s in my soul. It’s all
I think about. And when I’m not doing that, I’m spending as much time with
my son as I can.
I would tell aspiring photographers to try a point and shoot before buying
a bunch of expensive gear. So many people think that the moment you buy
a fancy camera, you’re an instant photographer. There’s so much more to
it than that. It’s a passion for us photographers and we all have a unique
vision and without that vision, you have merely just a snapshot.
Click on the image for better and enlarged view.
121click.com

10 minute cu Béla Tarr



Béla Tarr este unul dintre acei autori care au o influență aproape meteorică asupra mediului de expresie pe care îl aleg. Cel mai des, despre filmele sale se scrie și se spune că sînt dificile, dezolante, că arată o lume din care Dumnezeu s-a retras, că este un „Tarkovski despiritualizat“ (Jonathan Rosenbaum). Susan Sontag scrie despre Werckmeister Harmonies: „aș putea vedea acest film în fiecare an pînă cînd voi muri“. Însă poate că ar trebui să se spună că fiecare plan-secvență filmat de Béla Tarr are o datorie față de timpul lumii, față de durata reală a vieții. Și orice compromis, orice abatere, orice dramaturgie care falsifică timpul sînt abandonate în cazul filmelor sale. Béla Tarr a fost prezent la cea de-a opta ediție a Les Films de Cannes à Bucarest. Venit de la Cluj, unde a avut o discuție cu publicul, nu am putut discuta decît 10-11 minute. Subliniez această durată tocmai pentru că, în cazul său, timpul este cel mai important lucru. 10 minute: durata unui plan-secvență de Béla Tarr.
 

Anii 1987-1988 par a fi adus anumite schimbări în stilul dumneavoastră cinematografic. Este și momentul cînd ați filmat Damnation și cînd ați început colaborarea cu László Krasnahorkai. Ne puteți vorbi despre această întîlnire și despre aceste schimbări?

Sînt două lucruri diferite aici. În primul rînd, nu mi-am schimbat stilul atunci. Dacă vei vedea Macbeth-ul pe care l-am filmat pentru Televiziunea Maghiară și apoi filmul Almanac of Fall, vei observa că era o trecere logică. Poți vedea acolo planurile lungi, miș­carea camerei și multe alte lucruri. Nu s-a schimbat nimic. Există o continuitate. După ce am filmat Macbeth, și am învățat multe din experiența acestei adaptări, totul a fost foarte clar. A fost o evoluție pas cu pas. Nu au fost schimbări. Susan Sontag i-a spus lui Jonathan Rosenbaum, care avea și el această idee pe care o ai tu: „Tu chiar crezi că Béla s-a culcat duminică și s-a trezit luni dimineața un om cu totul diferit?“. În nici un caz. Eu am rămas același. Pe Krasznahorkai l-am întîlnit în 1985. Primisem manuscrisul romanului său de debut, Satantango, și m-am îndrăgostit atunci de această carte. Pentru că era foarte puternică, foarte proaspătă, nouă. Și noi eram tineri. L-am sunat imediat, ne-am cunoscut și așa a început o prietenie. Am vrut să facem filmul Satantango atunci, în 1985, dar situația politică nu ne-a permis acest lucru. Și, pînă la urmă, ne-a venit ideea acestui triunghi amoros, care a devenit apoi filmul Damnation. Așa a început colaborarea noastră și apoi, după acest film, am căpătat mai multă putere, situația politică s-a schimbat și am putut începe să turnăm Satantango.

Ați descris stilul dumneavoastră ca fiind mai aproape de o „logică a vieții“. La ce vă referiți atunci cînd spuneți logica vieții și ce anume nu agreați în ceea ce ați descris ca mecanismul povestirii de tipul informație-tăietură de montaj?

Logica vieții înseamnă că trebuie în primul rînd să vedem viața, nu să o urmărim prin intermediul unei viziuni dramaturgice. Dra­maturgia nu trebuie construită, ci ea trebuie să se dezvolte și să se desprindă organic din viață. Iar aceasta înseamnă cu nu putem ignora spațiul, dimensiunea orizontală a vieții, dar avem și o dimensiune verticală în viața noastră. Iar aceasta este timpul. Viața noastră se întîmplă în spațiu și în timp. Nu putem ignora timpul. Filmele care funcționează prin intermediul unei dramaturgii liniare ignoră timpul, se mulțumesc să urmărească o linie narativă. Iar asta înseamnă să urmărești o gîndire care crede că viața poate fi organizată într-o poveste cu acest mecanism: informația/ acțiune-tăietură de montaj (dezvoltare a narațiunii). Dar ce anume înseamnă informația? Totul. O bucată de perete constituie, de asemenea, o informație care ne spune cum sîntem. Și asta înseamnă acea logică a vieții, diferită de logica narațiunii.

Așadar, doriți ca spectatorul să aibă timpul să trăiască cu acele personaje, să experimenteze timpul acelor oameni și secvența nu poate fi fragmentată? 

Cîteodată, oprim secvența pentru că aceasta ajunge, în mod organic, la un final firesc. Dar, prin acest mecanism pe care l-am descris, facem ca experiența ta, experiența spectatorului, să fie mai amplă, tindem spre plenitudine. Trebuie să simți importanța detaliilor, importanța faptului de a fi, de a exista în lume.

Satantango este un film foarte dificil de făcut. Cum ați lucrat în acest caz, în relație cu textul și cu povestea lui Krasznahorkai? Ați urmărit îndeaproape cartea?

Am citit cartea, m-am îndrăgostit de acest roman. Eu și László Krasznahorkai am devenit astfel prieteni și l-am pus să îmi arate locurile care au inspirat proza din carte și oamenii care au fost modelul real al personajelor. Am mers în satele acelea de la cîmpie și mi-a arătat locurile în care scrisese și oamenii de acolo. Am fost șocat. Pentru că nimic, nici oamenii, nici locurile, nu părea să genereze un sens imediat. I-am spus: ești un geniu fiindcă din nimicul ăsta ai putut scrie această carte frumoasă. Mi-am dat seama că și eu trebuie să fac la fel. Trebuie să merg în acele locuri, trebuie să petrec timp acolo, trebuie să știu, să înțeleg ceea ce se întîmplă acolo, și în acest mod m-am întors la realitate. Și atunci cînd am știut cum curge viața în acele locuri. Am luat cartea și am citit-o din nou și totul a fost clar. Aveam să păstrez structura capitolelor din roman, cele 12 capitole, urmărind faptele din carte, dar și adăugînd foarte multe lucruri, deoarece literatura și cinemaul sînt limbaje diferite. A trebuit să schimb lucruri, dar cred că a fost o „traducere“, nu o adaptare fidelă. Nu poți face o adaptare directă. Trebuie să te întorci la faptele de viață, să găsești la rîndul tău acele lucruri și apoi să creezi propria operă cu propriul tău limbaj.

Cît timp ați petrecut cu oamenii de acolo?

Am stat cu ei doi ani și i-am cunoscut. Apoi, filmările au durat încă doi ani.

Ați vorbit despre timp. În ce tip de relație se află filmul cu timpul?

Timpul trebuie să facă parte din film, să fie unul dintre personaje. Nu poate fi ignorat, fiindcă viața noastră se întîmplă în propriul nostru timp. Chiar dacă ești tînăr, mai bătrîn sau foarte bătrîn, simți timpul altfel în fiecare zi. Chiar dacă viața ta pare repetitivă.

Spuneați că sînteți un regizor autocrat, dar ați spus și că există loc pentru improvizație atunci cînd creați scenele din filmele dumneavoastră – mai ales în cazul filmului Satantango.

Așa este. Sînt autocrat în ceea ce privește mișcarea camerei, în ceea ce privește compoziția scenelor, ritmul, încadraturile, dar sînt foarte liberal cu actorii mei. Deoarece am nevoie de spontaneitatea lor. Vreau să vă arăt viața. Din acest motiv, camera este foarte precisă, dar actorii sînt liberi. Ei nu joacă, ci sînt prezenți acolo în fața camerei.

În filmele Satantango, Werckmeister Harmonies, Calul din Torino nu există o identificare precisă a timpului în care se petrece acțiunea. De ce ați luat această decizie? V-ați dorit crearea unei atmosfere atemporale?

Da. Fiindcă, dacă vrei să vorbești despre probleme universale, nu are rost să le fixăm o anumită dată. Lucrurile astea se pot întîmpla oricînd: în trecut, acum sau peste 20 de ani.

Vă voi pune acea întrebare de care în mod sigur v-ați plictisit deja. De ce nu mai faceți film?

Uite ce vreau să spun. Opera mea s-a încheiat. Am spus ceea ce am avut de spus. Acest limbaj pe care îl folosesc a fost perfec­ționat timp de peste 30 de ani, cu fiecare film în parte, pas cu pas. Am avut sentimentul acesta că e gata. După filmul Calul din Torino, cînd în ultimul cadru se lasă întunericul peste acea lume, asistăm la dispariția totală a luminii. Nu poți face film fără lumină. A fost clar că nu voi mai face filme. Și va cădea întunericul.

Le piège de Thucydide, par Olivier Zajec



En 1971, Graham Allison déconstruisait la théorie de l’acteur rationnel en politique étrangère en analysant les arborescences de choix de l’administration Kennedy lors de la crise des missiles de Cuba en 1962 (1). Loué, attaqué, à son tour déconstruit, l’ouvrage a marqué son époque et demeure une lecture essentielle pour tous les étudiants en relations internationales.

Destined for War, nouvel ouvrage du professeur émérite à Harvard (2), est bâti autour d’une big idea assez simple, bien faite pour retenir l’attention du grand public : les dirigeants américains et chinois, qui croient à leur pleine liberté d’action décisionnelle, seraient en réalité d’ores et déjà pris dans l’engrenage d’un piège historico-stratégique qui, bon gré mal gré, les conditionnerait pour un affrontement probable.

La référence théorique choisie par Allison est La Guerre du Péloponnèse, ouvrage dans lequel Thucydide exposait, il y a deux mille cinq cents ans, la manière dont prit forme le conflit : « Ce fut l’ascension d’Athènes et la peur que celle-ci instilla à Sparte qui rendirent la guerre inévitable. » De ce schéma opposant un gardien du statu quo (menacé de paranoïa) et un perturbateur ambitieux (tenté par l’hubris) Allison déduit une grille d’analyse pour comprendre l’avenir des relations entre Chine et États-Unis. Au cours des cinq cents dernières années, l’auteur relève seize occurrences de ce qu’il nomme le « piège de Thucydide » : rois de France et Habsbourg se disputant la prépondérance européenne lors du premier XVIe siècle, Royaume-Uni des années 1890 tentant de freiner le formidable potentiel d’une Allemagne entreprenante jusqu’à entraîner toute l’Europe dans le cauchemar de deux guerres mondiales… Douze fois, le piège a débouché sur la guerre. Quatre fois seulement, celle-ci a été évitée. Le couple antagonique de ce début de XXIe siècle peut-il échapper à cette fatalité statistique ?

L’auteur répond par une analyse prospective des combinatoires de choix qui se nouent entre les dirigeants d’États aspirant à une forme de prépondérance économique, idéologique et politique. Après une série de scénarios de crise qui insistent sur les possibilités actuelles d’ascension aux extrêmes entre l’Aigle et le Dragon (des îles Spratleys à la Corée du Nord), l’essai s’achève sur un chapitre raisonnablement optimiste. Allison y prodigue des conseils de modération à Pékin, tout en avisant Washington de ne pas confondre ses intérêts vitaux et ceux de ses alliés asiatiques. S’extraire du piège consisterait à ne pas multiplier sans nécessité les lignes rouges, culs-de-sac décisionnels dont on ne voit plus à terme comment sortir sans perdre la face, sauf par la guerre. Multipliant les statistiques sur le dynamisme économique et militaire de Pékin, Allison est convaincant sur le plan historique, moins sur le plan militaire, son évaluation du potentiel de l’armée chinoise semblant exagérée. Comme au temps des discours biaisés sur le missile gap retard nucléaire » américain sur l’Union soviétique), les États-Unis dominent en réalité largement leur supposé peer competitor (3) sur le plan capacitaire, et les récents progrès technologiques chinois — cybertechnologies et armes spatiales — ne suffisent pas à en faire un adversaire stratégique de même classe. On peut aussi juger que l’auteur se montre un rien schématique quant aux spécificités socioculturelles : les récentes déclarations du Parti communiste chinois en faveur des valeurs confucéennes montrent par antithèse que celles-ci ont fait place à une occidentalisation galopante des mœurs, fondée sur un ethos consumériste. Chinois et Américains ne vivent plus dans des univers mentaux étanches, et la modélisation de leurs interactions stratégiques doit en tenir compte.

À condition d’être pondéré par d’autres lectures (le récent Avoiding War With China, d’Amitai Etzioni (4), et surtout le très informé Everything Under the Heavens (5), de Howard French), Destined for War constitue un plaidoyer convaincant en faveur du concept réaliste d’équilibre de la puissance.

 ________________
(1) Graham Allison, Essence of Decision : Explaining the Cuban Missile Crisis, Little Brown, Boston, 1971.
(2) Graham Allison, Destined for War : Can America and China Escape Thucydide’s Trap ?, Scribe, Melbourne-Londres, 2017, 384 pages, 18,99 livres sterling.
(3) Ce terme désigne « un État ou un ensemble de challengers ayant la puissance et la motivation pour se confronter aux États-Unis à une échelle internationale de façon soutenue et à un niveau suffisant, rendant l’issue du conflit incertaine » (The Emergence of Peer Competitors, Rand Corporation, Santa Monica, 2001).
(4) Amitai Etzioni, Avoiding War With China : Two Nations, One World, University of Virginia Press, Charlottesville, 2017, 216 pages, 24,95 dollars.
(5) Howard French, Everything Under the Heavens : How the Past Helps Shape China’s Push for Global Power, Knopf, New York, 2017, 352 pages, 27,95 dollars.